Trauma timpurie si efectele ei: anxietatea, atacurile de panica, dependenta

Deseori in viata adulta ne confruntam cu efecte ale unor traume pe care le-am trait in copilarie. De la divortul parintilor, abandon sau neglijare, pana la moartea unei persoane apropiate, abuzul fizic sau sexual, toate acestea au un impact important asupra psihicului. Deseori, ele se aduna ca niste margele intr-un sirag, atarnand greu mai tarziu in viata. La cel mai mic semn- un sunet, un miros, o simtire sau chiar la vederea unui obiect- persoana care a trecut printr-o trauma poate retrai acele momente de cosmar.

De multe ori este mai usor sa fugim sau sa ne ascundem decat sa infruntam trairile coplesitoare. Psihicul reactioneaza astfel in mod inconstient pentru a se pune la adapost de o durere puternica, careia nu i-ar putea face fata. Se lupta pentru a ramane in echilibru distantandu-se.

Care sunt consecintele traumei timpurii asupra persoanelor adulte?

Starile de anxietate

Trauma are impact atat asupra modului in care ne percepem pe noi insine, cat si asupra modului in care ii vedem pe cei din jur. Deseori lumea e simtita ca fiind plina de pericole, contactul cu cei din jur generand un disconfort sau chiar stari de anxietate. Anxietatea este traita ca o frica ce nu are o cauza anume. Tensiunea constanta e simtita visceral. Pare o stare de alerta continua, asteptandu-ne sa se intample ceva la fiecare pas, asa cum s-a intamplat in trecut.

Atacurile de panica

Cand anxietatea atinge pragul maxim, apar atacurile de panica. Trairea unui eveniment stresant, cat de mic, poate genera o stare de colaps in care frica de a fi singur, parasit sau chiar frica de a muri devine coplesitoare. In aceste situatii, intreaga viata a persoanei este afectata. Activitati simple pentru majoritatea oamenilor, precum mersul la cumparaturi sau la servici, necesita un efort care de multe ori este insuportabil. Si toate acestea pentru a nu trai un nou atac de panica. Deseori nici sprijinul persoanelor apropiate nu mai este de ajuns.

Agorafobia

In situatia in care aceste stari persista, persoana isi reduce drastic activitatea, nu mai iese din casa, se izoleaza. In aceasta situatie putem vorbi despre anxietate sociala. Retragerea totala din viata sociala poate aduce cu ea sentimente de vinovatie fata de ceilalti. Cei din jur pot reactiona cu furie, judecand aspru, sau cu mila si compasiune, oferindu-si ajutorul.

Atitudinile pasiv-agresive

In multe situatii agresivitatea este reprimata si resentimentele sunt tinute in frau, scopul fiind evitarea conflictelor cu cei apropiati. Aceasta vine deseori din frica de a fi crticat si in cele din urma respins. Reactii pasiv-agresive precum tacerea, barfa sau sarcasmul pot aparea in aceste situatii.

Dependenta si victimizarea

De mute ori ne obisnuim cu rolul de victima a unei traume. A fi in centrul atentiei, a fi compatimit, ne aduce o stare de confort. Cand ramanem singuri, ne simtim abandonati, neputinciosi, in deriva. Ca niste copii fara aparare. Persoanele care au suferit o trauma in copilarie se simt deseori in siguranta daca sunt indrumate. Astfel, mai tarziu, a lua decizii singur devine o provocare. In general vor asculta si se vor supune celor din jur, smitindu-se degrevati de responsabilitatea unei decizii si protejati. In multe situatii vor deveni dependenti de cei din jur.

Solutionarea repercursiunilor traumei sta tocmai in confruntarea cu amintirile si trairile dureroase. Ar fi de dorit insa ca acest proces sa se realizeze in spatiul protejat al cabinetului de psihoterapie, avand alaturi o persoana care sa fie pregatita sa contina furia, tristetea, frica si durerea.

Raţiune sau simţire? Raţiune şi simţire.

„Am fluturi in stomac " ... "Am un nod in gat" ... "M-am simţit ca un sloi de gheaţă”. Vă amintiţi de cate ori aţi spus sau aţi auzit in jurul vostru aceste fraze? 

Multe evenimente din viaţa noastră de zi cu zi declanşează puternice reacţii emoţionale. In ciuda omniprezenţei unor astfel de experienţe, uneori este dificil să ne găsim cuvintele potrivite pentru a le descrie. Adesea zugrăvim emoţiile noastre prin metafore. In ciuda a ceea ce ştim intuitiv despre emoţii şi a importanţei lor evidente in vieţile noastre, am putea avea unele dificultăţi in găsirea exactă a cuvintelor potrivite in momentul in care ni se cere să le descriem sau să le definim. 

Una dintre metaforele utilizate atunci cand vorbim despre raţiune şi simţire este una “stapan-sclav”: inţelepciunea raţiunii care controlează ferm impulsurile periculoase, emoţiile pe care le suprimă, le canalizează sau le armonizează.

Metafora stăpan-sclav afişează in primul rand rolul inferior al emoţiei, ideea că emoţia este in sine primitivă, mai puţin „inteligentă”, o „bestie” care poate fi cu greu stăpanită, mai puţin de incredere şi mai periculoasă decat raţiunea şi, prin urmare, trebuie să fie controlată de aceasta.

Insă, fără emoţii, noi, oamenii, am avea prea puţine cuvinte de vorbit şi niciun motiv special pentru a ajunge unii la alţii. Afectele motivează nevoia noastră de a ne juca şi de a vorbi.

Emoţiile încurajează oamenii să “sape” adanc in “sufletele” lor, să găsească empatie, să işi comunice preocupările majore cu sinceritate şi să spere că sentimentele lor profunde vor fi impărtăşite.

Cand una dintre regiunile creierului care codifică tristeţea, durerea şi interacţiunea socială (girusul cingular anterior) este deteriorată, oamenii cad în mutism akinetic. Astfel, păstrează capacitatea fizică de a vorbi, dar nu mai au niciun impuls sau dorinţă de a comunica (Devinsky, Morrell, Vogt, 1995). 

A ne gandi că ne simţim intr-un anume fel nu e acelaşi lucru cu a simţi, iar limbajul folosit pentru a reconstrui experienţe interioare nu este întotdeauna facil. Punerea in cuvinte a afectelor e unul din paşii făcuţi inspre imblanzirea „bestiei”.

Drumul incepe de la creşterea gradului de conştientizare a emoţiei la exprimarea acesteia, la imbunătăţirea reglării emoţionale, la reflectarea asupra ei şi, în final, conduce la transformarea emoţiei (Greenberg, 2002; Greenberg & Watson, 2006).

Pornind pe acest drum, metaforele care, iniţial, descriaustări interioaretumultoase: „Sunt o bombă cu ceas gata să explodeze”, „Mă simt ca şi cum sunt prins intr-o tornadă”, „Mă simt ca o oală sub presiune”(Meichenbaum, 1994) pe parcursul „netezirii” zbuciumului, incep şi ele să se transforme. 

Psihoterapia ne ajută să devenim autorii „propriilor noastre poveşti”, să armonizăm stăpanul cu sclavul, raţiunea cu simţirea.

Anxietatea persistentă

Trăirile de anxietate şi nelinişte sunt până la un anumit grad absolut normale şi inerente condiţiei noastre umane, chiar din momentul în care venim pe lume. Ca nou-născuţi, suntem subiecţi ai unei multitudini de noi experienţe pe care suntem nevoiţi să le absorbim înăuntrul nostru, să le asimilăm şi să le gestionăm cumva în interiorul minţilor noastre.  Apoi, creştem mari şi, de-a lungul vremii, cei din jur ne tot întreabă cu diverse ocazii câţi ani avem. Creştem, ne maturizăm şi asta aduce după sine implicaţia trecerii timpului, a înmulţirii grijilor, a îmbătrânirii… Trăirile de anxietate devin companioni familiari pentru fiecare fiinţă umană: este ceea ce am putea numi “anxietate reală”. Mai sunt şi situaţii, destule, în care ne fixăm scopuri grele. Şi dorim să reuşim. Şi nu oricum, ci cu bine, cu rezultate cât mai bune. Poate intrarea la liceu, poate primul examen, următorul… Poate o bursă, sau un job ca lumea. O casă, o maşină… Să se aprobe creditul… În fine, exemplele pot continua. Este ceea ce numim în general “anxietate de performanţă”. De fapt, ne ajută să ne menţinem în mişcare, să ne simţim motivaţi, să ne atingem scopurile, să trăim.

Însă, când începe această emoţie să devină supărătoare sau chiar deranjantă ? Când începe să fie greu de trăit cu ea ? Atunci când izbucneşte automat, ca un “pop-up”, fără nicio explicaţie, fără niciun motiv aparent şi fără niciun semn, însoţită chiar de senzaţia că o iei razna, făcându-te să te simţi neputincios, lipsit de rost şi de sens, slab şi inutil. Una e să ai nelinişti obişnuite, “existenţiale” şi cu totul diferit este să fii aproape permanent invadat de senzaţii de nelinişte, de neputinţă şi chiar de panică. Panica ce izbucneşte absolut din senin, pe neaşteptate, producând tot felul de simptome, inhibiţii şi gânduri ciudate, care interferează cu activităţile obişnuite, până la a le face imposibile, poate ajunge chiar până la senzaţii de dezintegrare şi moarte iminentă. 

Cel mai adesea, oamenii aflaţi în această situaţie dureroasă încearcă în mod automat să-şi controleze groaza căutând tot felul de explicaţii: este ceea ce psihanaliza numeşte “raţionalizare”, adică o operaţie mentală automată menită să facă durerea psihică mai uşor de suportat. Însă, din păcate, ceea ce se întâmplă pe termen mai lung este o evitare a problemei, eşecul rezolvării ei şi chiar agravarea. Ameliorarea destul de rapidă şi apoi, în ceva timp, rezultate stabile cu îmbunătăţirea semnificativă a stării poate fi reuşită prin lucrul analitic împreună cu un psihoterapeut specializat.

Pot exista multe “cauze” ale anxietăţii persistente. Unele sunt mai uşor de depistat şi fac tratamentul psihanalitic mai scurt şi ameliorarea mai rapidă, iar altele sunt la un nivel mai profund al personalităţii şi necesită un travaliu mai îndelungat. Toate cauzele anxietăţii persistente au însă un mare potenţial de înţelegere, de inteligibil, adică de contactare a sensului şi a semnificaţiei lor şi este foarte important să fie confruntate, pentru a nu li se permite agravarea - agravare care, din păcate, se petrece destul de des în lipsa unui tratament potrivit. 

Ce oferă tratamentul psihanalitic în aceste situaţii ? Poate posibilitatea de a îndulci sau a diminua această suferinţă, dacă nu chiar şi posibilitatea de a scăpa de această suferinţă – a-i pune pur şi simplu punct. Un tratament adecvat facilitează revenirea din starea de anxietate persistentă şi permite resurselor psihice să se refacă pentru a face posibilă îmbogăţirea ulterioară a acestor resurse şi deschiderea către noi posibilităţi de a trăi viaţa cu mai multă plăcere şi bucurie.