„Am fluturi in stomac " ... "Am un nod in gat" ... "M-am simţit ca un sloi de gheaţă”. Vă amintiţi de cate ori aţi spus sau aţi auzit in jurul vostru aceste fraze?
Multe evenimente din viaţa noastră de zi cu zi declanşează puternice reacţii emoţionale. In ciuda omniprezenţei unor astfel de experienţe, uneori este dificil să ne găsim cuvintele potrivite pentru a le descrie. Adesea zugrăvim emoţiile noastre prin metafore. In ciuda a ceea ce ştim intuitiv despre emoţii şi a importanţei lor evidente in vieţile noastre, am putea avea unele dificultăţi in găsirea exactă a cuvintelor potrivite in momentul in care ni se cere să le descriem sau să le definim.
Una dintre metaforele utilizate atunci cand vorbim despre raţiune şi simţire este una “stapan-sclav”: inţelepciunea raţiunii care controlează ferm impulsurile periculoase, emoţiile pe care le suprimă, le canalizează sau le armonizează.
Metafora stăpan-sclav afişează in primul rand rolul inferior al emoţiei, ideea că emoţia este in sine primitivă, mai puţin „inteligentă”, o „bestie” care poate fi cu greu stăpanită, mai puţin de incredere şi mai periculoasă decat raţiunea şi, prin urmare, trebuie să fie controlată de aceasta.
Insă, fără emoţii, noi, oamenii, am avea prea puţine cuvinte de vorbit şi niciun motiv special pentru a ajunge unii la alţii. Afectele motivează nevoia noastră de a ne juca şi de a vorbi.
Emoţiile încurajează oamenii să “sape” adanc in “sufletele” lor, să găsească empatie, să işi comunice preocupările majore cu sinceritate şi să spere că sentimentele lor profunde vor fi impărtăşite.
Cand una dintre regiunile creierului care codifică tristeţea, durerea şi interacţiunea socială (girusul cingular anterior) este deteriorată, oamenii cad în mutism akinetic. Astfel, păstrează capacitatea fizică de a vorbi, dar nu mai au niciun impuls sau dorinţă de a comunica (Devinsky, Morrell, Vogt, 1995).
A ne gandi că ne simţim intr-un anume fel nu e acelaşi lucru cu a simţi, iar limbajul folosit pentru a reconstrui experienţe interioare nu este întotdeauna facil. Punerea in cuvinte a afectelor e unul din paşii făcuţi inspre imblanzirea „bestiei”.
Drumul incepe de la creşterea gradului de conştientizare a emoţiei la exprimarea acesteia, la imbunătăţirea reglării emoţionale, la reflectarea asupra ei şi, în final, conduce la transformarea emoţiei (Greenberg, 2002; Greenberg & Watson, 2006).
Pornind pe acest drum, metaforele care, iniţial, descriaustări interioaretumultoase: „Sunt o bombă cu ceas gata să explodeze”, „Mă simt ca şi cum sunt prins intr-o tornadă”, „Mă simt ca o oală sub presiune”(Meichenbaum, 1994) pe parcursul „netezirii” zbuciumului, incep şi ele să se transforme.
Psihoterapia ne ajută să devenim autorii „propriilor noastre poveşti”, să armonizăm stăpanul cu sclavul, raţiunea cu simţirea.