Acum vreo două luni, discutam cu colegii mei dintr-un grup de lucru analitic despre realitatea psihică în concepția bioniana, mai precis capitolul 9 din cartea lui N. Symington (1997). Nu ofer această informație inutil, ci tocmai pentru că, dacă veți fi curioși să citiți acest capitol, veți vedea că are un conținut nu neapărat greu de înțeles, însă dificil de discutat. Ceea ce mi-a atras atenția atunci, și am pus în discuție în cadrul grupului, a fost motto-ul ales de autor pentru acest capitol; el sună în felul următor:
“Cine nu e șocat de teoria cuantică, înseamnă că nu a înțeles-o”
Citatul îi aparține renumitului Niels Bohr și de cum l-am citit, m-am tot întrebat oare de ce l-a ales autorul pentru capitolul acesta. Am rămas cu aceste idei în minte de-atunci, și iată, după o perioada, am decis să împărtășesc cu voi felul în care am înțeles.
Am plecat pe drumul înțelegerii spunându-mi în minte: “cine nu e șocat de realitatea psihică, înseamnă că nu a înțeles-o” și am realizat că asta într-adevăr pare o expresie pe care Bion ar fi putut să o spună. Mi-am adus aminte că el spunea despre interpretare că sună simplu, dar e dificil de spus de ce nu e atât de simplu: “Dacă poți încerca și nici tu, nici pacientul nu veți suferi ceea ce am putea numi un colaps nervos, și veți supraviețui, atunci amândoi veți fi mai puternici mental după această experiență” (Bion, 2014)
sau
“este întotdeauna tentant să te implici în ceva familiar. Această tentație e mai mare pentru psihanaliști decât pentru alții, pentru că este una din rarele situații în care o ființă umană poate fi angajată într-o ocupație terifiantă fără a trebui să iasă afară din casă”. (Brazilian lectures – 1973 Sao Paolo)
Întorcând-mă la logica motto-ului, m-am întrebat: dar ce știm noi despre teoria cuantică? În fond, nu suntem fizicieni, iar domeniul acesta, oricât de fascinant ar fi, necesită o atenție pe care noi, locuitori ai unui teritoriu cel puțin la fel de fascinant, nu ne-o mai permitem. Dar totuși, câteva idei generale tot avem despre această minunată teorie cuantică.
Primul aspect pe care îl știm este că teoria cuantică este plină de paradoxuri. Din punctul ăsta de vedere, e clar că motto-ul poate fi folosit cu ușurință într-o lucrare psihanalitică. Muncă noastră este traversată de o sumedenie de paradoxuri. Parafrazându-l pe Bromberg (2001), de exemplu, putem spune că pacientul vine în terapie pentru a afla cum să se schimbe, rămând același – iată un paradox excelent pe care autorul îl dezleagă cu eleganță-i caracteristică.
Sau să amintim de paradoxul sânului care este creat de bebeluș despre care ne vorbește Winnicott (în Pizer, 1992) sau de negocierea paradoxurilor analitice despre care ne vorbește S.Pizer (1992).
Un al doilea aspect clar în mintea noastră este că teoria cuantică adresează natura duală a energiei – undă și particulă. Energia se prezintă sub formă de undă până în momentul în care este observată; din acel moment, își transformă calitatea în particulă. Îmi pare deosebit de folositor să facem o paralelă cu psihanaliza. În primul rând, natura duală a conținuturilor psihice pentru care vederea binoculară, despre care ne povestește tot Bion, este instrumentul potrivit. Despre asta ne povestește și Ogden (2007) cu referire la Searles… El ne spune așa: “Searles arată cititorului ce înseamnă să folosești conștientul ca un întreg, să creezi condiții în cadrul analitic în care analistul să perceapă ce apare în transfer-contratransfer printr-o formă de conștient caracterizat de o continuitate lină a experienței conștiente și inconștiente”.
În lucrarea cu pricina, Ogden ne arată cum Searles schimbă perpectiva structural-topografică a lui Freud pentru care, să nu uităm, psihanaliza a rămas până la sfârșit procesul prin care, unde era inconștientul trebuia să domnească conștientul; și o schimbă cu o perspectivă de o flexibilitate aparte, o subtilitate de genul – acolo unde e lumină, există și umbră; acolo unde e umbră, există și lumină – conștientul și inconștientul sunt două aspecte ale fiecărui element observat.
Și nu doar Searles ne vorbește în felul acesta, ci și Donnel Stern (2015) care folosește termenul de experiență neformulată (zis și inconștientă) din care, cu ajutorul limbajului, dăm o altă formă a ceva ce exista înainte. Cele două forme sunt aspecte ale unuia și aceluiași material, cea verbală fiind doar una posibilă dintr-o multitudine (totuși nu o infinitate).
Celălalt aspect, poate cel mai bogat, de care psihanaliza a fost masiv atinsă și transformată, este faptul că observatorul modifică faptul observat. Tradiția interpersonală și perspectiva relațională au subliniat în mod continuu, apăsat și clar aceste transformări, ce marchează odată cu acceptul lor, întregul comportament (intern) pe care îl avem față de pacienții noștri. Cu ideea această s-a luptat și Freud, precum toți urmașii lui, iar azi știm că supravegherea continuă a participării terapeului la dinamica din cabinet este un element vital pentru bunul mers al clinicii. Imediat voi arunca plasa gândurilor un pas mai departe.
Ultimul aspect al teoriei cuantice care este poate și cel mai greu de crezut, deși a fost demonstrat științific, este faptul că două particule care se ciocnesc rămân într-un “entaglement” cuantic, altfel spus, după ce două particule s-au ciocnit, dacă una dintre ele este influențată, cealaltă va reacționa, indiferent la ce distanță se află una de celălaltă.
Translatarea în psihanaliză este teribilă, într-un fel – după ce un terapeut s-a întâlnit cu pacientul său, aceștia vor rămâne într-un fel de legătură subtilă, astfel încât modificările într-unul îl vor afecta pe celălalt. Știu, știu, mi se poate aduce critică cum că teoria cuantică se referă la obiecte foarte mici și nu la corpuri. E adevărat! Dar cum rămâne cu comunicarea de la inconștient la inconștient?! Cum rămâne cu dezlegarea nodurilor interne în mintea analistului, cu efect observabil direct în discursul pacientului? Oare e prea mult pentru noi terapeuții să ne gândim că suntem legați de pacienții noștri? Nu ne spunea Levenson acum câteva zeci de ani că nu avem cum să nu interacționăm?! Și cine poate ști cu certitudine până la ce niveluri ajungem să interacționăm? Sau, alături de Bion, nu ne putem întreba – când începe și când se sfârșește o terapie?
Noi știm deja cu certitudine că acolo, în realitatea psihică, sunt spații aparte care se supun altor reguli, diferite de cele ale realității fizice. Și dacă cea fizică este de la stranie până la absurdă, cum privim adâncurile psihice sondate cu simțul intern, simt care la rândul lui este complet diferit de celalalte simțuri despre care putem spune atât de multe?
Având toate aceste idei în minte, referitoare la realitatea cuantică și cea psihică, mi-a venit relativ ușor să înțeleg ce-am spus la început…dacă nu ești șocat de realitatea psihică, înseamnă că nu ai înțeles-o deloc. Mă uit de jur împrejurul meu și văd cu ce ușurință se vorbește despre această realitate, pe cât de subtil-fragilă, pe atât de misterioasă. Mă gândesc să las loc în mine pentru necunoscutul ei, pentru teama de consistență și procesualitatea ei, pentru bucuria luminatoare atunci când simțul intern prinde unda și-o transformă în particulă, fiind uimit de propria-mi creație.
În încheiere, tot Bion (2014): “În psihanaliză doi oameni îndrăznesc să (se) întrebe despre ceva ce au uitat și despre care nu știu, și în același timp ei trebuie să rămână capabili să trăiască în prezent”.
Valentin Miu
București, Iunie 2022
Bibliografie:
Bion, W.R (2014) – The complete works of W.R.Bion
Bromberg, Ph (2001) – Standing in the spaces
Misterul fizicii cuantice (film Youtube)
Ogden, Th (2007) – Reading Harold Searles
Pizer, S. (1992) – The negotiation of paradox in the analytic process
Symington, Joan and Neville (1997) – The clinical thinking of Wilfred Bion
Stern, D (2015) – Unformulated experience