Sigmund Freud a considerat că ființele umane se nasc în conflict cu mediul lor, punând accentul pe pulsiuni, fantasme, plăcere individuală (1). Mai târziu, una dintre școlile britanice de psihanaliză, a propus ipoteza unui bebeluș pre-determinat pentru interacțiunea armonioasă cu mediul, cu un celălalt, numind această interacțiune Relație de Obiect (Fairbairn, Winnicott, Balint, Bowlby etc.)
John Bowlby (2), continuând ideile colegilor săi, a considerat că cele 2 surse ale motivaţiei umane propuse de Freud, hrănirea şi sexualitatea (primordiale mult timp în gândirea psihanalitică), nu sunt suficiente; așa a apărut conceptul de comportament de ataşament.
Din punct de vedere istoric, teoria atașamentului s-a dezvoltat din teoria psihanalitică a relațiilor de obiect, însă a folosit și concepte din alte teorii. El a reformulat conceptele psihanalitice astfel încât să fie compatibile cu biologia și psihologia modernă.
Teoria atașamentului a fost gândită pentru a explica anumite tipare de comportament, specifice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților. O deosebită importanță au avut observațiile directe asupra copiilor mici și a interacțiunilor lor cu părinții și cu persoane străine, în diferite situații. S-a pus accentul pe influența puternică pe care o au modurile în care un copil este tratat de către părinții lui, în special de către mamă, asupra dezvoltării lui și asupra tiparului de atașament pe care îl dezvoltă înainte de maturitate.
La vârsta de 6 ani, atunci când copilul merge la școală, el va avea deja modelat un tipar de atașament, respectiv un mod de relaționare cu cei din jur, care poate fi mai adaptativ sau mai dezadaptativ, adică mai deranjant pentru cei din jur. Cunoscând aceste aspecte, putem înțelege mai bine de ce un copil se comportă într-un anumit fel, iar dacă este ceva ce am vrea să schimbăm la el, fie din poziția de părinți, fie de profesori sau psihologi, avem un set suplimentar de repere pentru a iniția această schimbare.
Au fost realizate observații directe vizând potențialul nou-născutului sănătos de a intra într-o formă elementară de interacțiune socială, respectiv potențialul mamei de a participa într-un mod reușit la aceasta. S-au observat, începând de la vârsta de 2-3 săptămâni, ciclurile de interacțiune dintre mamă și bebeluș: inițierea contactului, întâmpinarea reciprocă (expresii faciale, vocalizări, mișcări ale mâinilor și picioarelor), urmată de dezimplicare/repaus; comportamentul din timpul suptului presupune și el un acordaj al mamei la nivelul de energie al sugarului.
S-a constatat că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane. În perioada de sugar și în copilărie, aceste legături se creează cu părinții (sau cu înlocuitori ai acestora), care sunt căutați pentru protecție, liniștire și sprijin. În timpul unei adolescențe și al unei vieți adulte sănătoase, aceste legături se mențin, dar se formează și noi legături. Cu toate că nevoile de hrănire și nevoile sexuale joacă uneori un rol important în relațiile de atașament, relația este de sine stătătoare și are o funcție adaptativă proprie esențială, și anume protecția.
Capacitatea de a forma legături emoționale intime cu alți indivizi – căutând sau oferind îngrijire – reprezintă o caracteristică principală a unei bune funcționări a personalității și sănătății mintale. Un individ mai slab și mai puțin experimentat caută îngrijire la o persoană pe care o consideră mai puternică și/ sau mai înțeleaptă și va rămâne în proximitatea acestei persoane. Dorința imperioasă de a căuta liniștire și sprijin în situațiile dificile nu ar trebui privită ca fiind infantilă. Oferirea îngrijirii este, de asemenea, un element fundamental al naturii umane.
Numim ”comportament de ataşament” orice formă de comportament care face o persoană să ajungă sau să se menţină în proximitatea unui alt individ, identificat ca fiind în mod clar mai capabil a se adapta la mediu.
Pentru o persoană (copil), a şti că o figură de ataşament este disponibilă şi responsivă, conferă un sentiment de siguranţă puternic, astfel încât este încurajată să preţuiască şi să continue relaţia. Explorarea mediului, incluzând jocurile și diversele activități cu cei de aceeași vârstă, este opusă și complementară comportamentului de atașament. Atunci când un individ (un copil) se simte în siguranță, el tinde să exploreze mediul, îndepărtându-se de figura de atașament. Atunci când este speriat, anxios, obosit sau bolnav, el simte nevoia unei apropieri de figura de atașament.
Tiparul obișnuit de interacțiune dintre copil și părinte, cunoscut sub numele de explorare de la o bază de siguranță, a fost descris pentru prima dată de Mary Ainsworth (1967). Când un copil sănătos știe că părintele său este accesibil și că va răspunde dacă este solicitat, el se simte suficient de sigur pentru a explora; la început îndepărtarea va fi limitată în timp și spațiu, ulterior va crește perioada de timp și distanța de explorare. Spre adolescență, incursiunile vor dura săptămâni sau luni, însă o bază familială de siguranță rămâne indispensabilă pentru funcționarea lui optimă și sănătatea lui mintală.
Mary Ainsworth și colaboratorii ei descriu, în 1971, 3 tipare de ataşament:
Ataşament securizant: copilul care dezvoltă un tipar de atașament securizant are încredere că părintele lui (mama, persoana de îngrijire) va fi disponibil, responsiv şi îi va oferi ajutor dacă se va confrunta cu situaţii potrivnice sau înfricoşătoare. Asta îi oferă garanţie, drept pentru care el explorează cu curaj mediul înconjurător. Mama, în primii ani, este disponibilă imediat, percepe semnalele copilului său şi răspunde cu afecţiune atunci când acesta caută protecţie şi alinare. Mama hrăneşte copilul, lipseşte perioade scurte şi vine relativ repede după ce copilul începe să plângă; în timpul hrănirii, este în relaţie cu copilul, acolo pt el. Copilul nu se simte exclus de cuplul mamă-tată, nu se simte în plus în prezența lor.
Ataşament anxios ambivalent (întâlnit și sub denumirile de atașament insecurizant ambivalent sau preocupat sau rezistent): copilul nu are certitudinea că părintele (mama) va fi disponibil sau responsiv, sau că îl va ajuta în cazul în care îl solicită; de aceea, copilul este în permanenţă predispus la anxietatea de separare, tinde să se agaţe de adult şi manifestă anxietate în legătură cu explorarea mediului. Conflictul intern este evident: explorarea este asociată cu separarea de mamă. Mama, uneori este disponibilă şi îl ajută, alteori nu. Sau au loc separări repetate/ ameninţări cu abandonul, folosite ca mijloc de control. Mama este nesigură, anxioasă, incapabilă să controleze relaţia; vine aleatoriu (cel puțin din punctul de vedere al copilului) să îl hrănească sau să-l liniştească. Alte preocupări ale mamei (serviciul, întâlnirile cu prietenii, filme sau emisiuni TV) sunt relativ egale în importanţă cu copilul, în funcţie de nevoia sau disponibilitatea mamei; copilul intră în competiţie cu aceste preocupări, doreşte să-i demonstreze mamei că merită mai mult atenția ei, ceea ce duce mai târziu la perfecţionism, anxietate de separare. Tatăl este folosit, uneori, manipulator de către mamă, ca motiv de separare. Copilul este frustrat când mama lipseşte, și o pedepseşte sau îi atrage atenţia prin muşcătura sânului în timpul alăptării, constipaţie/ eliminarea fecalelor imediat ce mama îi schimbă scutecele etc.
Ataşament anxios evitant (întânit și sub denumirea de atașament (insecurizant) evitant): copilul nu are încredere că, dacă va căuta protecţie, i se va răspunde şi va fi ajutat, din contră, de multe ori el se aşteaptă să fie refuzat categoric. În cazul unui grad ridicat de ataşament evitant, individul (deja adult) încearcă să-şi trăiască viaţa fără iubirea şi sprijinul celorlalţi, încearcă să devină independent din punct de vedere emoţional, iar mai târziu poate fi diagnosticat cu personalitate narcisică sau sine fals. Conflictul intern este mai ascuns. Mama l-a respins categoric, în mod constant, atunci când el se apropia de ea pentru alinare şi protecţie. Cazurile cele mai grave rezultă din respingeri repetate. Mama nu e disponibilă emoțional; îl îngrijește pe copil eventual mecanic, din datorie, sau ca să se laude cu calitățile ei de mamă; ca urmare, copilul învaţă să-şi găsească alinare în propria persoană sau în substitute ale mamei, apărute conjuctural, dar fără să se ataşeze emoţional. Pot exista situații în care mama suferă de depresie. Copilul este posibil să nu creeze probleme nici cu mâncarea, nici cu igiena, pentru că ştie că nu are pe cine pedepsi, şantaja.
Mai târziu, studiile au arătat că există și variante dezorganizate în special ale tiparelor de atașament caracterizate de anxietate (Mary Main, 1983), clasificate ca al patrulea tipar (atașament deorganizat, dezorientat) (3): când apar manifestări de frică ale copilului, afecte sau comportamente contradictorii, simultan sau succesiv, încremenire, disociere aparentă. Există tendința de a nu le considera un tipar în sine, ci mai degrabă variante dezorganizate ale celorlalte tipare de atașament.
În realitate, nu întâlnim aceste tipare de atașament ”în stare pură”, ci mai degrabă un amestec, în care predomină unul sau altul dintre tipare. Tiparul de atașament securizant ”în stare pură” este un ideal.
Studiile arată că tiparul de atașament, odată dezvoltat (la vârsta de aproximativ 1 an), tinde să persiste. Aceasta deoarece modul în care un părinte își tratează copilul tinde să rămână neschimbat.
Pe de altă parte, dovezile arată că în perioada primilor 2-3 ani, tiparul de atașament reprezintă o caracteristică a relației copilului cu mama sau tatăl, iar dacă părintele își tratează copilul într-un mod diferit, tiparul se va schimba în consecință.
Pe măsură ce copilul crește, tiparul devine treptat o caracteristică a copilului însuși; copilul tinde să impună acest tipar asupra unor noi relații (cu un profesor, cu un terapeut etc.). La vârsta de 6 ani (deși gama de comportamente ale unui copil față de părintele lui este mult mai amplă decât la vârsta de un an), tiparele timpurii de atașament sunt ușor de identificat.
Un copil cu tipar de atașament sigur este relaxat, prietenos, stabilește cu ușurință relații apropiate cu parintii, adesea subtile, poartă cu ei conversații libere.
Un copil cu atașament anxios-ambivalent va prezenta un amestec de nesiguranță, tristețe, teamă și apropiere, alternând cu ostilitate; copilul, ca și când anticipează un răspuns negativ, încearcă să intre în grațiile părintelui.
Copilul cu atașament anxios-evitant ține părintele la distanță, îl salută formal, concis, subiectele de discuție cu părintele sunt impersonale, nu intră în interacțiune cu el, chiar dacă acesta dorește.
În cazul tiparului de atașament dezorganizat, copilul încearcă sa-și domine sau să-și controleze părintele prin comportamente de umilire/respingere, sau grijă/protecție, observându-se inversarea rolurilor copil-părinte
Aceste tipare, prezente la vârsta de 6 ani reflectă, deopotrivă, o caracteristică deja prezentă a personalității copilului, dar și o reflexie a modului în care părintele încă îl tratează.
Consecința care decurge din Teoria atașamentului ar fi că pentru schimbarea/ ameliorarea tipului de relaționare se poate interveni fie prin terapie de familie, fie prin terapia în paralel cu părinții și copilul.
Schimbarea tiparelor de atașament și a relaționării părinte-copil se poate face prin discuții cu părinții, exemple directe, psihoterapie (model pozitiv), nu prin instrucție, critică adusă părinților (interacțiune negativă).
Pornind de la aceste considerente, Bowlby a propus 5 ”sarcini terapeutice” în terapia individuală, bazată pe teoria atașamentului, care reprezintă, de altfel, un model implicit al psihoterapiei psihanalitice:
Să oferim pacientului o bază de siguranță de la care el să poată explora diferite aspecte nefericite și dureroase din viața lui
Să asistăm pacientul în explorările lui, încurajându-l să exploreze implicarea lui în relațiile semnificative
Să încurajăm pacientul să exploreze relația terapeutică
Să încurajăm pacientul să reflecteze asupra influenței pe care evenimentele și situațiile din copilărie și adolescență o au asupra percepțiilor, așteptărilor, sentimentelor și acțiunilor din prezent
Să permitem pacientului să decidă dacă modelele vechi sunt sau nu adecvate prezentului și să elaboreze altele noi, după caz.
Astfel, o persoană aflată în procesul psihoterapiei (pacientul) este ajutată ca, pornind de la o bază de siguranță mai bună decât a avut în copilărie, să dezvolte un tipar de atașament mai securizant. Acestea îi vor oferi șansa unor relații mai satisfăcătoare și unei adaptări mai bune la realitatea vieții sale.
Anca Donțu
Note:
1. Mitchell S.A, Black M.J – Experiența psihanalizei: Panorama psihanalizei contemporane, București, Editura Trei, 2015
2. Bowlby J. – O bază de siguranță: aplicații clinice ale teoriei atșamentului, București, Editura Trei, 2011
3. Attachment theory, wikipedia.org