Daca ne-am propune sa invatam sa pictam, am alege probabil sa mergem la un curs de pictura unde ne-am astepta ca cineva, un profesor poate, sa ne ofere o serie de informatii si de tehnici, dar mai ales ne-ar oferi spatiul si toate elementele necesare ca sa ne atingem scopul pentru care ne aflam acolo. Astfel ca atunci cand in mintea noastra se contureaza dorinta de a invata sa pictam, ne putem imagina macar aproximativ continutul parcursului nostru. Nu la fel stau lucrurile daca am dori sa urmam o psihoterapie psihanalitica. Mai mult ca sigur ca am auzit cate ceva despre acest tip de psihoterapie, insa probabil nu informatii de la profesionisti. De aceea, in randurile care urmeaza, vom puncta pe scurt cateva din elementele de baza ale gandirii psihodinamice.
Modalitatea in care psihoterapeutii de orientare psihanalitica asculta discursul pacientilor este una specifica. Auzul psihanalitic ia in calcul nuante, subtexte, mesaje implicite ale discursului. Teritoriul care permite o asemenea flexibilitate a intelegerii este numit, in acest domeniu, Inconstient.
Termenul “inconstient” nu a fost folosit pentru prima data in psihanaliza, insa Freud, si toti cei care i-au urmat, au acordat acestui teritoriu misterios o atentie deosebita, incercand sa ne ofere jaloane care sa faca posibila o orientare. Harta psihica a trebuit sa fie modificata si imbogatita din etapa in etapa, odata cu acumularea continua de cunostinte clinice. Astfel, azi stim ca nu inconstientul este cel pe care il cunoastem, ci derivatele lui , lastari ai inconstientului care patrund pana la suprafata psihica, unde pot fi observati. Stim, de asemenea, ca in inconstient functioneaza alta logica decat cea cognitiv-rationala pentru care, de exemplu, co-existenta contrariilor nu este usor de acceptat.
Datorita acestor dinamici profunde si ascunse am invatat, fara putinta de tagada, ca, fara un antrenament serios, avem nevoie de un celalalt, de cineva care sa ne observe si sa ne spuna cum si ce facem. O psihoterapie nu miscoreaza inconstientul, nu-l anuleaza, nu ne "vindecam" de inconstient. Insa face posibila existenta unui bun “dialog” cu bogatia resurselor noastre.
Nu numai a putea accepta, ci si a respecta mesajele pe care propriul noastru inconstient ni le trasmite si de multe ori ni le impune pe cai diferite, dar specifice, ne transforma in moduri care nu pot fi prinse in cuvinte potrivite decat rareori.
Alaturi de teritoriul inconstient si in directa legatura cu el, centrala in gandirea psihanalica este ideea conflictului psihic. Fortele puternice care se agita inauntrul nostru sunt de multe ori canalizate in opozitie pentru a se neutraliza sau atenua una pe cealalta. Negocierea continua intre ceea ce se afla inauntru si realitatea externa isi aduce partea ei de tensiune fortandu-ne, in functie de confort/placere sau realitate, sa actionam. De asemenea, ceea ce s-a dovedit util in anumite situatii este selectat ca mecanism predilect pentru anumite situatii, chiar daca intre timp s-au facut achizitii noi care ar putea lasa libera calea unei adaptari mai performante.
Aceasta ultima idee aduce in prim plan un alt pilon semnificativ al gandirii psihodinamice si pe care il numim transfer. In momentul in care reactionam la o situatie noua cu vechile noastre modalitati de perceptie, gandire, simtire, ceea ce vedem in fata ochilor nu este decat partial prezentul. Reinviem astfel si vechile personaje ale trecutului nostru. O parte semnificativa a muncii terapeutice presupune dezvoltarea capacitatii de a discerne intre aceste planuri diferite cu scopul unui mai bun contact cu prezentul si, implicit, cu persoanele din prezent, inclusiv cu propria persoana. Fara sa ne dam seama, timpul trece, iar capacitatile noastre pot fi reglate in functie de noile posibilitati psihice si realitati concrete in care traim.
Stim insa ca lucrul psihoterapeutic nu se desfasoara fara greutati interne. In fata bunelor noastre intentii si a vointei de a lucra, se aseaza ceea ce numim mecanisme de aparare. Acestea sunt constructii psihice folosite in strategii diverse de protectie in fata durerii si a suferintei. Termeni consacrati precum refularea, proiectia, negarea, umorul, descriu asemenea mecanisme. Scopul demersului nostru nu este eliminarea, distrugerea acestor mecanisme, ci flexibilizarea lor pentru eliberarea gradata a durerii si a suferintei, care astfel pot fi elaborate conducand la cresterea emotionala ce se poate traduce si prin toleranta crescuta la frustrare.
In calatoria pe care o numim psihoterapie psihanalitca apar in povestirile pacientilor si persoanele semnificative din trecutul si prezentul lor. Adesea, conflictualitatea despre care vorbeam mai sus se agrega in jurul acestor persoane semnificative, respectiv in relatiile cu parintii. Studii din ce in ce mai elaborate ne prezinta aceste relatii ca fiind creuzetul in care se modeleaza felurile noastre de a fi cele mai profunde. Dorintele de a fi ca parintii sau, dimpotriva, de a fi total diferiti de cei ce ne-au crescut marcheaza destinul dezvoltarii noastre emotionale si nu numai. Faptul de a le privi psihanalitic nu inseamna altceva decat a scoate la lumina modul in care ele ne-au influentat si a le pune, in masura posibilului, in slujba maturizarii noastre.
Ascultand dinamica fortelor psihice a iesit la iveala faptul ca una dintre modalitatile spectaculoase de manifestare a acestora este visul. Atentia acordata viselor si interpretarii acestora poate oferi informatii valoroase. Nu interpretam visele exclusiv pe baza simbolurilor – prin cartile de vise – si nu le consideram ca mesaje care traseaza linia viitorului. Ele sunt rezultate ale lucrului laboratoarelor profunde ale mintii noastre si necesita o decriptare atenta care nu poate fi facuta de catre altcineva decat de cel care a visat. Punand in slujba acestei decriptari informatiile despre functionarea psihica, dar si despre viata visatorului, putem ajunge impreuna la un sens subiectiv si colorat al visului vietii noastre psihice.
Elemente esentiale trecute aici in revista nu epuizeaza lista acestora, iar o abordare mai completa ar face macar obiectul unei brosuri, daca nu a unei carti. De asemenea, cele cateva cuvinte spuse despre fiecare dintre aspecte nu se vor decat o punctare si nu o desfasurare a unor subiecte care in literatura psihanalitca au fost amplu dezbatute.
Poate ca ceea ce s-a scris reuseste sa ofere o minima orientare, dar si o stimulare a curiozitatii inspre a afla mai multe despre aceasta terapie.