Există locuri în care realitatea se ordonează, unde timpul se fragmentează în unități previzibile, unde pereții delimitează un spațiu închis, protejat, unde o voce se așază față în față cu tăcerea, unde un scaun sau un divan devin repere fixe într-un teritoriu necunoscut. Un astfel de loc este cadrul psihanalitic. Imaginat pentru prima oară de Sigmund Freud, acest cadru este perceput uneori ca limitativ, arbitrar, ca un perete invizibil care separă libertatea absolută de un spațiu bine reglementat. Dar este cadrul un refugiu sau o constrângere? Este el o poartă spre adevăr sau o scenă unde se joacă piesa interacțiunilor umane?
Unii autori spun despre cadru că trebuie să fie un teren bine definit, o matrice în care să se poată dezvolta capacitatea clientului de a reflecta asupra propriei experiențe, o platformă stabilă care să reziste sub greutatea clientului de a-și vedea propriile patternuri relaționale și sub eforturile analistul de a facilita reflecția și schimbarea. Ne putem imagina o piscină, în care explorarea devine posibilă datorită limitelor sale – margini bine trasate, apoi o adâncime controlabilă, o siguranță care dă permisiunea de a ne abandona apei. Spre deosebire de mare, piscina nu ne dă iluzia infinitului, dar nici nu ne lasă la voia întâmplării, în bătaia valurilor impredictibile. Din această perspectivă, marea rămâne un ideal seducător, realitatea profundă a lucrurilor fiind descoperită doar acolo unde se poate imagina o formă, un sens care să facă întâlnirea dintre doi oameni posibilă. Căci adevărata mișcare, adevărata căutare de sine nu înseamnă rătăcire fără repere, ci un drum care se lasă construit de fiecare pas ce-și găsește sprijin, de fiecare întoarcere la un punct de reper. La fel ca privirea umană, care este natural bidimensională și care are nevoie de puncte de referință pentru a percepe adâncimea, mintea are nevoie de un cadru pentru a nu se pierde în infinit. Privim un tablou și avem senzația că ne putem cufunda în imaginea sa, că putem trece dincolo de suprafață. Poate chiar rama face acest lucru posibil, cea care delimitează spațiul și oferă o graniță clară între interior și exterior.
Dar oamenii au avut întotdeauna dorința de a vedea mai mult, de a depăși limitele percepției. De aceea, pentru a suplini vederea bidimensională și eforturile creierului de a construi cea de-a treia dimensiune, cinematografia a inventat iluzia vederii absolute odată cu imaginea 3D, oferindu-le spectatorilor senzația că sunt în interiorul scenei. Este vorba, bineînțeles, de o capcană regizorală: spectatorul crede că vede totul, în timp ce atenția îi este ghidată exact acolo unde vrea regizorul. Cinematografia lucrează cu un spațiu de experiență iar regizorul nu lasă niciodată spectatorul să vadă totul. El decide ce va fi focalizat, ce va fi ascuns în umbra, ce va fi tăiat din montaj. Dacă spectatorul îndrăznește să își mute privirea, să-și forțeze simțurile a procesa un spațiu care nu le aparține, va apărea disconfortul sau chiar durerea de cap. În mod similar spectatorilor 3D, clienții psihoterapiei pot crede că, fără cadru, ar fi mai liberi. Mulți autori însă subliniază că asta ar echivala haosul, acel haos care amenință să înghită experiența. Altfel spus, în absența cadrului, realitatea emoțională ar deveni asemenea unui film fără montaj, fără focalizare, un colaj brut, imposibil de procesat. Heinz Kohut, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai narcisismului, a explicat că fără cadru, clientul este asemenea unui narcisic care își caută reflexia în suprafețe distorsionate – fie că sunt oglindiri deformate ale celorlalți, fie că este o mare fără țărm, fără repere. Thomas Ogden spunea că fără cadru, experiențele intense rămân doar frânturi de experiențe neînțelese, asemenea unui vis pe care îl simți profund, dar nu îl poți pune în cuvinte.
Așadar, de-alungul istoriei psihanalizei, una din fețele cadrului a rămas stabilă, neschimbătoare, oferind forma în care poate lua naștere procesul: un cabinet, un fotoliu, un divan. O durată de 45 de minute, un preț stabilit, o regulă clară: confidențialitatea. Sunt elemente fixe, care îl protejează atât pe cel care vorbește, cât și pe cel care ascultă. Aceasta este structura, teritoriul, cadrul ca loc de desfășurare. Aici timpul este paradoxal, ședintele au o durată fixă, procesul are o durată nedefinită. Așa cum o fotografie surprinde o realitate infinită într-un cadru finit, la fel și timpul psihanalitic permite explorarea nesfârșită a psihicului în interiorul unei structuri clare. La începutul terapiei, clientul poate privi constant spre ceas, trăind timpul ca pe o restricție. Pe măsură ce procesul avansează, timpul este interiorizat, devine parte din ritmul intern al explorării, la fel cum un muzician nu mai are nevoie de metronom pentru a simți ritmul.
Și totuși, oricât de precis am încerca să definim cadrul, el nu poate fi redus la o simplă graniță. Nu îl putem delimita cu totul de proces și nu îl putem privi ca pe o margine, un înveliș sau ca pe o linie de demarcație. Relația dintre cadru și proces este una circulară, dând naștere unei a doua fațete a cadrului, creată de ceea ce se întâmplă în interiorul limitelor sale și care nu este niciodată fix. Vocea care tremură, tăcerea ce devine densă, un cuvânt care cade ca o piatră în apă și produce cercuri ce se întind dincolo de timp. Asocierea liberă, ascultarea flotantă, reveria analistului, fantezia clientului – toate acestea sunt elemente ale procesului, ceea ce se naște, ceea ce curge în interiorul limitelor. Din această perspectivă, cadrul poate fi privit ca o fereastră deschisă, o scenă nesfârșită în care se nasc lumi, unde fiecare interacțiune modelează nu doar spațiul, ci și timpul, nu doar pe celălalt, ci și pe sine. Jessica Benjamin vede cadrul nu doar ca un înveliș protector al unui mediu de conținere, ci și ca învelișul unui spațiu unde se joacă dorința de recunoaștere între două subiectivități, un loc în care analistul și clientul sunt afectați unul de celălalt. Din această perspectivă, cadrul trebuie să fie suficient de permeabil încât să permită interacțiuni reale, autentice, momente de impas și reparație, în care atât analistul cât și clientul să aibă o voce în construcția regiei. Cadrul nu funcționează doar pentru a proteja clientul ci și pentru a crea o experiență de recunoaștere reciprocă. De aceea, mai important decât ceea ce este cadrul, este poate modul în care clientul îl percepe iar asta depinde de calitatea relației cu analistul, nu doar de regulile impuse. Experiența cadrului este co-creată iar felul în care clientul îl trăiește depinde nu doar de regulile sale ci și de modul în care analistul interacționează cu această experiență. Cadrul nu este doar rama tabloului, ci și locul unde două voci învață să creeze împreună o imagine nouă, nu doar prin ceea ce este deja trasat , ci și prin ceea ce se descoperă și se creează împreună în timpul procesului. În psihanaliză, la fel ca în film, realitatea nu este impusă de cadre, ci și de ceea ce se naște în mintea privitorului. Cadrul nu este doar o limitare, ci și o promisiune, o structură care face posibilă imaginația.
Așadar, ce este cadrul cu adevărat? O limită sau un teren fertil? O barieră sau o întâlnire? Avem două fațete ale cadrului, două viziuni, poate două realități. Le putem vedea în completare sau în conflict, le putem vedea intersectându-se sau le putem vedea împingându-se una pe cealaltă spre extreme incompatibile. Dar cum pot coexista aceste viziuni fără să creeze un vid între ele? Cum pot două realități să descrie același spațiu? Poate că ele nu vin nici în completare, nici nu se opun, ci sunt pur și simplu două fațete ale aceleiași imposibilități de a surprinde ceea ce este psihanaliza cu adevărat. Pentru că psihanaliza nu este nici un film bine regizat, nici o improvizație totală. Nu este nici un bazin bine construit, nici o mare fără țărmuri. Nu este nici doar o întâlnire între doi oameni care își reglează ritmul, nici doar un proces în care realitatea este co-creată. Asta nu înseamnă că psihanaliza nu are o esență. Căci, la fel cum identitatea umană își păstrează un nucleu constant dar se schimbă în fiecare secundă, psihanaliza își conservă esența, oricât s-ar transforma. Există un filon de continuitate care traversează timpul – acea căutare a sensului, acea dorință de a înțelege dincolo de suprafață, de a explora inconștientul. Dar în același timp, psihanaliza este într-o permanentă mișcare, reinventându-se, regăsindu-se, pierzându-se uneori, doar pentru a se descoperi din nou, într-o formă pe care poate nici nu o putem anticipa astăzi. Poate că psihanaliza, asemenea omului, există tocmai în această dualitate – între ceea ce rămâne și ceea ce se schimbă. Între ceea ce știm deja și ceea ce abia urmează să fie descoperit sau creat. Poate că este ceva ce încă nu putem vedea fără ochelari 3D, ceva ce încă nu are nume, un spațiu între lumi.
Bibliografie:
ARPP. Dialoguri Psihanalitice (febr.2025). Anca Donțu, Andreea Chițu
Kohut Heinz (1977) Restaurarea sinelui. NY International Universities
Ogden Thomas H. (1989). Limita primitivă a experienței. Ed. Esf
Jessica Benjamin (1988). The Bonds of Love. The Pantheon Books
Deleuze Gilles (1985). Cinema 2: Imaginea-timp. Ed.de Minuit
https://ro.wikipedia.org/wiki/3D