125 de ani de reverie, 25 de ani de RMN
Astăzi, 06.05.2025, sărbătorim ziua de naștere a lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Tot astăzi, observăm că au trecut 25 de ani de când neurobiologia a descoperit rețeaua modului implicit (DMN). De asemenea, au trecut 125 de ani de când Freud a descoperit că mintea nu doarme niciodată. Avem așadar, de un sfert de secol, tot mai multe dovezi că există o rețea cerebrală misterioasă, dar constant activă în fundal, care pare să susțină activitatea mentală chiar și în absența unei sarcini externe sau, cum spunea Freud, chiar și atunci când visăm. Numeroase descoperiri din neuroștiințe au început, treptat, să ofere susținere empirică unor intuiții psihanalitice formulate cu mult timp în urmă. Psihanaliza a vorbit despre spațiul intern, despre visare, despre conștiința de sine, despre realitatea psihică și procesele inconștiente cu mult înainte ca acestea să poată fi observate prin RMN funcțional. Freud a intuit că visele nu sunt doar fragmente absurde, ci forme de gândire. Că mintea continuă să funcționeze chiar și atunci când realitatea externă pare suspendată. El a deschis astfel poarta unui mod de a gândi despre minte ca spațiu viu, fluid, simbolic. În linia sa, Wilfred Bion a propus ideea de reverie și de funcție „alfa”, adică acea capacitate a minții de a transforma trăiri brute, haotice, în forme simbolice, gândibile, comunicabile. El a văzut în visare nu doar un proces nocturn, ci o stare continuă a minții, esențială în procesul de gândire psihică. Donald Winnicott a vorbit despre capacitatea de a fi singur în prezența celuilalt și despre spațiul intermediar dintre realitate și fantezie, acel spațiu tranzițional, loc al creativității și al autenticității, în care se construiește lumea internă fără a fugi de cea externă.
O rețea activă în repaus
Rețeaua modului implicit (DMN) a fost descoperită în anii 2000, când cercetătorii au observat, în mod neașteptat, că anumite regiuni ale creierului prezentau o activitate crescută în stările de repaus – adică atunci când participanții nu erau implicați într-o sarcină specifică. Aceste regiuni păreau să se dezactiveze în momentul în care atenția era direcționată spre o sarcină cognitivă externă, sugerând că ele ar fi implicate într-un tip de activitate mentală „implicită”, prezentă în absența unui obiectiv concret. Ulterior, aceste zone au fost grupate funcțional și conceptual sub numele de „default mode network” – o rețea cerebrală ce pare a susține stări mentale autoreferențiale, precum reflecția asupra sinelui, amintirile autobiografice, simularea viitorului sau gândirea despre ceilalți. A fost, așadar, pentru prima dată când știința a putut demonstra că mintea lucrează chiar și atunci când „nu face nimic” – o descoperire care, într-un fel, părea să confirme observațiile psihanalitice formulate cu un secol înainte.
Spațiul în care mintea visează
„Rețelei DMN i-a fost atribuit un rol esențial în cogniția creativă, deoarece susține procesele de gândire spontane și auto-generate, precum simularea mentală, imaginația și construirea de scenarii posibile care sunt decuplate de inputul perceptiv imediat” spune neuro-cercetătorul Vinod Menon. În acest context, poate că una dintre cele mai valoroase funcții ale rețelei DMN este tocmai aceea de a genera spațiu interior. Un spațiu în care gândirea nu mai răspunde direct stimulilor externi, ci își permite să imagineze, să simuleze, să viseze. Neuroștiințele vorbesc despre capacitatea acestei rețele de a susține procese mentale auto-generate, spontane, ca o formă de explorare liberă a posibilului. În limbaj psihanalitic, am putea spune că aici se deschide terenul reveriei, al formelor primare de gândire, al simbolizării. Poate că tocmai această capacitate a minții de a se desprinde de iminența adaptării, de a se elibera din reacțiile automate și de a construi sens în absența presiunii imediate, stă la baza creativității umane. Și, poate, și la baza procesului psihanalitic. Pentru că, în profunzime, psihanaliza propune exact acest tip de spațiu: un spațiu în care mintea are voie să se abată de la traseele impuse, să se piardă, să se rătăcească. Să revină altfel, să reînvețe libertatea gândirii.
În adâncul aparentului repaus: rețeaua tace, dar nu doarme!
Dacă prima mare revelație a neurobiologiei pare să fi fost aceea că mintea nu stă în repaus nici măcar în absența unei sarcini, un alt punct esențial l-au constituit descoperirile ulterioare, în care cercetătorii au observat că rețeaua DMN nu se dezactivează nici atunci când părem complet absorbiți de o activitate cognitivă. Deși anumite regiuni își reduc activitatea, alte părți ale rețelei rămân active, funcționând, poate, ca un fond tăcut, dar viu – un spațiu interior care continuă să mențină coerența sinelui, contextul subiectiv și continuitatea experienței. Această descoperire duce la o schimbare de perspectivă: DMN nu pare a fi o rețea care se oprește, ci una care se retrage în plan secund, fără să înceteze să lucreze. Chiar dacă anumite regiuni cerebrale par să își reducă activitatea în timpul sarcinilor cognitive, concluzia cercetătorilor care au studiat în profunzime acest fenomen este că „DMN nu trebuie conceptualizată ca o rețea statică, cu o funcție unitară. Din contră, funcționarea ei este departe de a fi staționară, iar subrețelele multiple asociate cu anumite noduri permit DMN-ului să se conecteze dinamic cu alte rețele”. Mai mult decât atât, „DMN nu operează în izolare, iar funcțiile sale sunt modelate de interacțiuni dinamice cu alte sisteme cerebrale. Prin urmare, rolul său funcțional trebuie înțeles în contextul acestor interacțiuni”. Aceste constatări devin relevante mai ales când suntem invitați să privim activitatea cerebrală nu în termeni de prezență sau absență, de activare sau dezactivare, ci în termeni de planuri coexistente de funcționare, de fundaluri semnificative care nu dispar, ci doar se retrag într-un plan secund. Iar dacă acest plan secund nu este nici inactiv, nici neutru, atunci el nu este nici fără efect.
Când mintea se deschide către celălalt
Această viziune asupra activității de fundal a DMN poate deschide un spațiu fertil pentru gândirea psihanalitică intersubiectivă – una care pornește tocmai de la ideea că ceea ce nu este spus, ceea ce rămâne în tăcere sau în fundal, nu este pasiv, ci activ, influent, creator de sens. Poate că ceea ce numim „spațiu psihic” nu este altceva decât această rețea vie și pulsatorie care continuă să funcționeze chiar și atunci când pare tăcută. Poate că mintea noastră visează și atunci când învață, când se supune regulilor, când se adaptează. Din această perspectivă, scopul psihanalizei nu este de a elimina suferința, ci de a-i da o formă. De a o face comunicabilă. De a o transforma într-o poveste care poate fi dusă mai departe.
Astfel, rețeaua DMN ar putea fi văzută, nu doar ca generator al unei lumi interioare personale, ci ca locul în care se construiește capacitatea de a imagina relațional. De a gândi simultan despre sine și despre celălalt. De a simula scenarii afective, nu ca evadare, ci ca mod de a menține legătura. Această idee se regăsește, de exemplu, în gândirea lui Philip Bromberg, care a propus ideea unui sine care nu este unitar, ci format din stări multiple ale sinelui, care pot coexista și pot dialoga prin simbolizare. Visarea, reveria, spațiul psihanalitic sunt toate mijloace prin care aceste stări comunică, nu doar cu sinele, ci și cu prezența celuilalt. Un alt autor, Donnel Stern, vorbește despre formularea experienței ca proces continuu, emergent, care nu are loc izolat, ci întotdeauna într-un context relațional viu. Pentru Stern, mintea nu traduce realitatea în reprezentări preexistente, ci creează sens în interacțiune, în mod spontan, deseori imprevizibil. Tot între relație și reverie se află și gândirea lui Thomas Ogden, care a vorbit despre „spațiul în care visează doi”. În viziunea sa, nu doar pacientul visează, ci și analistul, iar în acest vis comun se construiește o realitate psihică nouă, o treime simbolică, nici a unuia, nici a celuilalt. Iar pentru Robert Stolorow, conștiința nu este un câmp interior, ci un câmp intersubiectiv, modelat de contextul afectiv în care ia naștere fiecare trăire. Fiecare amintire, fiecare reverie, fiecare reprezentare este co-creată, într-o anumită relație. Chiar și tăcerea este, inevitabil, relațională.
Așadar, poate că DMN nu este doar o rețea a visării individuale, ci și un teren tăcut, dar viu, al unei relaționalități implicite. Un spațiu de “între”. În care mintea noastră nu doar reflectă, ci se oferă. Și din această oferire , poate chiar mai mult decât din introspecție , se naște transformarea.
Psihanaliza: între rețea și reverie
Au trecut 25 de ani de când neurobiologia a descoperit rețeaua modului implicit. Au trecut 125 de ani de când Freud a visat că mintea nu doarme niciodată. Două descoperiri separate de un secol. Una făcută cu aparate de laborator. Cealaltă cu ochii închiși. Și totuși, ele se ating. Se răsucesc una în jurul celeilalte. Se confirmă. Se complică. Se deschid. Poate că rețeaua DMN nu este doar un fapt neurologic. Poate că reprezintă urmele lăsate de visul nostru, de gândirea noastră, de solitudinea noastră locuită. Poate că psihanaliza nu este doar o practică a cuvântului, ci și una a tăcerii fertile. A spațiului în care două minți visează împreună. A locului în care simțirea devine știință. A tăcerii care învață să vorbească altfel. Iar poate, într-o zi, neurobiologia va ști să răspundă la întrebări precum: Ce descoperim când două rețele se întâlnesc – rețeaua neuronală și rețeaua relațională? Ce devine mintea atunci când nu mai gândim singuri? Și cine suntem noi, când învățăm să ascultăm ceea ce nu se spune?
Surse bibliografice:
Adrian Monoranu, Diana Blaj – atelier ARPP 10.04.25 – articol V.Menon, Buckner, Raichle „20 years of the default mode network: a review and synthesis”
Joseph Jebelli – Evoluția minții, O istorie a creierului uman
Damasio, Antonio (1999). The Feeling of What Happens: Body and Emotion in the Making of Consciousness.
Stern, Donnel B. (2003). Unformulated Experience: From Dissociation to Imagination in Psychoanalysis