Despre răspunsuri, întrebări și presiunea de a ști
Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 18.15, îmi parcam mașina în rondul Kiseleff, un loc special ales pentru a-mi oferi o plimbare de zece minute pe jos, până la Seneca Anticafe, librăria unde urma să aibă loc prima întâlnire din seria „Dialoguri Psihanalitice”. Seara era tăcută si, deloc surprinzător, de caldă…A trecut mult timp de când vremea s-a adaptat la viteza lumii în care trăim, mi-am spus. Să încetăm deci să ne mai prefacem surprinși de gradele care ajung până la zece, în toiul iernii. Orașul însă fremăta domol, ca o ființă ce-și adună răsuflarea înainte de a rosti ceva important. Pașii mă duceau spre librărie, dar mintea mea rătăcea printre idei, pendulând între trecut și viitor, între tradiție și schimbare. Aveam o stare contradictorie, prinsă într-un amestec de optimism și scepticism, pe care aș numi-o, cu ezitarea lipsei de asumare, îngrijorare euforică. Mă întrebam dacă ceea ce urma să se întâmple va fi începutul unei deschideri reale sau doar o altă încercare de a păstra psihanaliza într-un echilibru precar, între profunzime și vulgarizare. Mă gândeam la Freud, la primele sale cercuri de inițiați, la felul în care psihanaliza s-a ferit mereu de expunere, dar și la inevitabila nevoie de schimbare, de adaptare la o lume care cere transparență.
Mă gândeam la dubla realitate pe care o trăiesc în cabinet, o polaritate care devine din ce în ce mai evidentă. Pe de o parte, tinerii sunt surprinzător de inteligenți, capabili să formuleze gânduri și întrebări pe care, poate eu, la vârsta lor, nici nu le-aș fi putut concepe. Există o critică recurentă, aproape reflexă, la adresa lor: „Tinerii nu mai citesc!”, „Nu mai au răbdare să asimileze cunoștințe!”, „Sunt superficiali!” – ca și cum fiecare generație anterioară ar fi fost un bastion al profunzimii și culturii absolute. Dar realitatea e mai complexă. Tinerii nu mai citesc în același fel, dar asta nu înseamnă că nu mai citesc. Informația nu mai vine doar din paginile cărților, ci dintr-un flux continuu de surse – podcasturi, interviuri, articole, documentare, conversații, experiențe colective. Sunt expuși la o gamă largă de idei și, chiar dacă uneori accesul rapid la informație le fragmentează atenția, le oferă în schimb o flexibilitate mentală extraordinară. Ei pot naviga cu ușurință printre concepte complexe, pot îmbina domenii și pot construi punți între discipline pe care generațiile anterioare le-ar fi menținut izolate. Această expunere accelerată la idei le-a adus nu doar o inteligență sporită, ci și o capacitate emoțională mai nuanțată. În dialogurile mele cu adolescenți și tineri adulți, descopăr adesea o profunzime a gândirii pe care o recunosc, poate din invidie, ca fi existând și în mine la vârsta lor, dar pe care nu aș fi putut să o pun în cuvinte atunci. Ei pot! Iar asta nu e un semn de superficialitate, ci de progres. Bineînțeles că există și reversul medaliei. Această supraexpunere la informație vine și cu un preț emoțional ridicat. Dacă înainte întrebările profunde își găseau răspuns într-un ritm mai lent, astăzi, lumea oferă răspunsuri înainte ca întrebarea să fie pe deplin formulată. Oamenii sunt inundați cu citate inspiraționale, cu teorii de dezvoltare personală, cu sfaturi despre cum să trăiești, cum să simți, cum să iubești, cum să suferi corect. Prea multe voci, prea multe perspective, prea multe adevăruri simultane. Problema nu este că oamenii caută răspunsuri, ci că sunt copleșiți de ele, fără răgazul de a le integra. Îi aud spunând: „Am citit, am ascultat, am înțeles, dar tot nu știu cine sunt. Tot nu știu ce să fac.” Și nu pentru că nu sunt inteligenți sau introspectivi, ci pentru că nu au timp să tacă, să se asculte, să lase răspunsurile să fie create și descoperite în interiorul lor. Întâlnesc în cabinet oameni bulversați, confuzi, aproape epuizați de căutările lor. Nevoia de răspunsuri, atât de umană, devine uneori copleșitoare. Să cauți un răspuns nu este semn de slăbiciune, ci de curiozitate, de dorință de a înțelege și de a trăi. Însă, când răspunsurile vin prea repede și în forme predefinite, ele nu mai sunt o călăuză, ci devin un labirint. În acest labirint, ca psihoterapeut, am câștigat, de-a lungul anilor, o ușurință tot mai mare de a mă orienta. Uneori simt un curaj și o claritate de a înainta printre meandrele proceselor terapeutice de parcă aș putea vedea dincolo de pereții labirintului. Alteori, simt oboseala. O oboseală profundă, care nu vine din efortul muncii în sine, ci din necesitatea constantă de a distinge între două nevoi diferite ale oamenilor: pe de o parte, nevoia autentică de a primi răspunsuri vii, reale, de a vedea cum simte și cum gândește o altă persoană; pe de altă parte, nevoia disperată de răspunsuri servite, deja împachetate, de certitudini care să elimine incertitudinea interioară.
Aici intervine presiunea! O presiune subtilă și constantă asupra psihanaliștilor de a menține acel echilibru fragil între autenticitate și răbdare, între a da ceva și a nu oferi totul de-a gata. Într-o lume care oferă răspunsuri instantanee, psihanaliza rezistă în mod paradoxal – refuză să dea răspunsuri prestabilite. Asta o face esențială, dar și dificilă. Psihanalistul trebuie să navigheze între două nevoi aparent opuse: să fie autentic, să răspundă real și viu, fără teama de a fi transparent în gândurile și sentimentele sale, dar și să reziste presiunii de a furniza certitudini care ar elimina efortul interior al clientului de a se descoperi și de a se crea pe sine. La evenimentul „Dialoguri Psihanalitice”, am văzut această dinamică desfășurându-se în timp real. Publicul punea întrebări cu dorința firească de a primi răspunsuri clare și directe. Colegii mei, Gabriel Cicu și Mădălina Gane, au rezistat eroic și au reușit ceva remarcabil: să nu cedeze presiunilor timp de două ore! Au creat un spațiu de reflecție, au deschis direcții, dar nu au închis sensuri. Au reușit să păstreze spațiul librăriei viu, deschis și creativ, fără a-l umple cu răspunsuri convenționale sau standardizate, cu mesaje schematice și superficiale. Au demonstrat că psihanaliza poate intra în dialog cu publicul fără a se pierde pe sine.
Aceste eforturi sunt necesare pentru ca oamenii să înțeleagă că schimbarea nu vine dintr-o revoluție zgomotoasă, ci dintr-un efect de undă. O piatră cade într-un lac liniștit și, pentru o clipă, pare că nu se întâmplă nimic. Apa își primește greutatea fără împotrivire, iar impactul este aproape imperceptibil. Dar, dacă privești cu atenție, cercurile încep să se formeze, să se lărgească, să se îndepărteze de punctul inițial. Nu mai aparțin pietrei, nu mai sunt ale ei, dar există pentru că ea a fost acolo. Se spune că între oricare două persoane de pe acest pământ există cel mult șase legături, șase pași invizibili care unesc un străin dintr-un colț îndepărtat al lumii cu noi. De aceea, cred că nu e nevoie de certitudini sau fapte grandioase pentru a schimba lumea. E nevoie doar de acel moment potrivit, în care un mesaj cade în sufletul cuiva și începe să vibreze. Poate nu vedem unde ajunge, poate nu îi știm drumul, dar unda se propagă. Acesta este poate rolul psihanalizei în spațiul public: să nu ofere răspunsuri prefabricate, să nu se predea presiunii de a livra certitudini, dar să continue să creeze unde, să inspire, să pună întrebări.
Și dacă, dintr-o sală plină, doar o singură persoană a auzit ceva ce avea nevoie să audă, ceva ce a avut sens, atunci întâlnirea, dialogul a avut succes!
Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 20.15, mă îndreptam spre parcarea de la rondul Kiseleff. Niciun gând, nicio stare contradictorie nu mai îmi nelinișteau mintea și sufletul. O singură întrebare reușea să arunce un petic de umbra peste optimismul meu euforic: De ce naiba oi fi parcat atât de departe? Răspunsul a venit repede, de parcă era deja acolo, pregătit: E bună o plimbare de seară…o seară surprinzător de caldă…în toiul iernii…cu atât mai bună cu cât de mâine intrăm în Făurar, cu șanse reale pentru o lume mai bună!