Narcisicul: înger sau drac?

Articol inspirat de evenimentul “Despre narcisism” din seria Dialoguri Psihanalitice, moderat de Anca Sima și Alexandru Bătinaș 

Demonizarea narcisicului în modernitate

Pe măsură ce modernitatea și-a impus principiile anti-discriminare și anti-stigmatizare, multe categorii de oameni au scăpat, cel puțin aparent, de presiunea stereotipurilor și prejudecăților colective. Nu și narcisicul! În cazul său, mitul și-a păstrat întreaga forță, traversând epocile aproape neschimbat. Astfel că în lumea modernă, narcisicul este demonizat cu o ușurință similară celei din trecut, într-o manieră care nu lasă loc îndoielii.

Internetul abundă de ghiduri, articole și podcasturi care ne învață cum să recunoaștem un narcisic, cum să ne apărăm de el și cum să fugim din relațiile toxice pe care acesta ar căuta constant să le creeze. De-a lungul secolelor, mesajele și-au schimbat forma, dar nu și conținutul: în Antichitate, poezia și teatrul grecesc au avertizat asupra pericolului iubirii de sine, văzută ca un păcat capital. În Evul Mediu, predicile creștine vorbeau despre trufia care îl pierde pe om, înfrățind narcisismul cu păcatul originar al mândriei. În secolul al XIX-lea, literatura romantică a descris personajele narcisice ca spirite damnate, căzute în abisul propriei vanități. În filmele hollywoodiene din anii ’80–’90, antagonistul seducător, frumos și malefic a devenit un arhetip recurent. Iar astăzi, un simplu search pe google duce rapid la titluri precum: „Cum să scapi de un narcisic în 5 pași” sau „Narcisicii: vampiri emoționali cu față de înger”.

Așadar, narcisicul din toate timpurile apare în imaginația colectivă ca o ființă malefică, un prădător emoțional, un diavol al iubirii. Iar modernitatea, în ciuda valorilor declarate de empatie și incluziune, cade adesea în capcana propriilor vulnerabilități: viteza, superficialitatea, nevoia de explicații simple și soluții magice. Astfel, ea păstrează narcisicului o imagine mitologică: un demon rafinat, capabil să seducă, să manipuleze și să distrugă suflete fără să clipească. Devine paradoxal cum unele dintre cele mai moderne discursuri despre narcisism, nu fac decât să reînvie fantasmele cele mai arhaice ale umanității. Graba cu care clasifică și elimină narcisicul toxic ne teleportează parcă înapoi, într-o lume mitică, unde răul trebuia exorcizat. Viteza discursului modern devine astfel o spirală care ne trage înapoi în cele mai primitive forme de gândire moralizatoare.

Demonizarea narcisicului în zorii lumii

Dacă privim mai adânc, descoperim că această demonizare nu doar că nu este un fenomen nou, ci că are rădăcini care coboară până la începuturile gândirii umane. Cu mult înainte de apariția internetului, înainte de tratate psihologice și videoclipuri de self-care, imaginea narcisicului demonizat fusese deja sculptată în mituri și credințe străvechi. Mitul lui Narcis ne spune povestea unui tânăr de o frumusețe neasemuită care, aplecându-se deasupra lacului, se îndrăgostește de propria reflexie și se pierde în această iubire de sine. Lacul în care se oglindește Narcis nu este însă un simplu lac, ci este un lac ce poartă numele tatălui său, Cephisos, zeul râurilor. Astfel, simbolic, Narcis caută iubirea tatălui, iar dorința sa de fuziune absolută se reflectă în apa paternă. Această dramă mitologică seamănă, într-o măsură surprinzătoare, cu una din variantele mitului lui Lucifer – cel mai frumos înger al cerurilor, care, dorindu-și să fie asemenea lui Dumnezeu, este izgonit din Rai și cade, devenind Satan. Două povești, două personaje, o singură tragedie: aspirația spre iubire și lumină, urmată de cădere și condamnare. Narcis caută să se iubească pe sine, privind în lacul tatălui său; Lucifer caută să se iubească pe sine, cerând să fie asemenea Tatălui său. Astfel, narcisicul a fost demonizat încă de la începutul reflecției umane asupra suferinței: suferința pierderii fuziunii originare, suferința separării de iubirea absolută.

Dincolo de metafore și mituri, profilul narcisicului include trăsături bine descrise în literatura de specialitate: sentimente intense de grandiozitate, adesea mascând vulnerabilitatea, nevoie excesivă de admirație și validare externă, dificultăți majore în a simți empatie pentru ceilalți, rușine profundă și adesea inconștientă, o fragilitate a stimei de sine, oscilând între idealizare și devalorizare.

În timp ce vechile mituri și credințe continuă să modeleze inconștient percepția comună asupra narcisicului, unele dintre viziunile psihanalitice contemporane s-au schimbat fundamental. Atât Narcis, cât și Lucifer, pot fi văzuți – în esența lor – copii. Iar în lumina noilor teorii psihanalitice, reflectate și în unele viziuni moderne de parenting, înțelegerea narcisismului copilului a evoluat: el nu doar că este acceptat, dar și valorizat ca o etapă esențială în dezvoltarea sănătoasă a sinelui. De asemenea, nevoia copilului de a se identifica cu părinții săi – atât cu mama, cât și cu tata – este privită ca un proces firesc și inevitabil, un proces inconștient care îl face să aspire la omnipotența și strălucirea celor care îi dau viață.

Narcisismul în psihanaliza tradițională: de la defensă patologică la începutul unei înțelegeri mai profunde

Psihanaliza clasică, în efortul său de a cartografia lumea interioară, a întâlnit în narcisism o regiune greu de traversat: un teritoriu în care relația cu celălalt, fundația procesului terapeutic, părea aproape imposibil de construit. Iar imposibilitatea vindecării părea să continue într-o anumită formă, mitul căderii. Totuși, Freud, cel care a introdus pentru prima dată conceptul, a dezvoltat o teorie complexă asupra narcisismului, marcând în mod esențial înțelegerea dezvoltării psihice umane. Împărțind narcisismul în formele primară și secundară, Freud a demonstrat cum narcisismul reprezintă o fază normală și universală a dezvoltării, care devine periculoasă doar atunci când persistă în viața adultă. Narcisicul freudian este cel care își retrage energia afectivă dinspre ceilalți și o întoarce asupra propriei persoane, făcând imposibilă iubirea autentică.

Melanie Klein a evidențiat modul în care fantasmele agresive și anxietățile primitive pot afecta capacitatea de a construi relații reale. Narcisicul, din această perspectivă, rămâne prins într-o lume internă populată de obiecte ideale sau persecutorii, fiind incapabil să vadă alteritatea reală a celuilalt.

Otto Kernberg a asociat narcisismul patologic cu organizarea de tip borderline a personalității. În opinia sa, narcisismul este o defensă împotriva unei stime de sine fragile și a unei identități instabile. Grandiozitatea, lipsa empatiei și relațiile superficiale sunt mecanisme menite să protejeze un nucleu profund vulnerabil și anxios.

 Heinz Kohut a abordat inițial narcisismul din perspectiva unor eșecuri în dezvoltarea sinelui, care pot duce la o patologie structurată în jurul nevoii de admirație și idealizare. Dezvoltarea ulterioară a teoriei kohutiene a deschis drumul către o nouă înțelegere a suferinței narcisice.

Narcisismul în psihanaliza contemporană: nu narcisicul a născut căderea, ci căderea a născut narcisicul

În viziunea psihanalitică contemporană, se produce o inversare fundamentală de perspectivă: narcisismul nu mai este conceput ca un exces de omnipotență, ci ca expresia unui deficit de omnipotență. Grandiozitatea narcisică nu mai este dovada unei forțe interioare copleșitoare, ci un mecanism defensiv menit să compenseze o fragilitate profundă – absența unei omnipotențe originare, care ar fi trebuit susținută în relația timpurie cu celălalt. În acest sens, ceea ce anterior era considerat cauza patologiei – identificarea cu o imagine idealizată a sinelui – este astăzi înțeles ca o încercare de reparare a unei întreruperi în dezvoltarea firească a sinelui. Ceea ce în vechile mituri apărea drept soluție, este astăzi recunoscut drept cauză a suferinței narcisice.

Heinz Kohut a fost primul autor care a redefinit narcisismul din perspectiva unei dimensiuni centrale a sănătății psihice. El a arătat cum fiecare persoană are nevoie să fie oglindită, admirată și idealizată într-o anumită măsură, pentru a-și dezvolta un sine coeziv și rezistent. Astfel că, abia atunci când această nevoie nu este suficient satisfăcută, se dezvoltă formele patologice ale narcisismului.

Donald Winnicott a subliniat importanța unui mediu care să oglindească omnipotența copilului. Acesta are nevoie să trăiască iluzia că dorințele sale creează lumea, această iluzie fiind esențială pentru formarea încrederii de sine. Doar în felul acesta, copilul poate trece treptat de la fantezie la realitate, fără a se prăbuși. Lipsa acestui mediu poate duce la o identitate falsă, construită în jurul așteptărilor celorlalți, iar multe dintre trăsăturile narcisice pot fi înțelese ca tentative de a menține această identitate artificială. Narcisicul nu este, în această viziune, lipsit de autenticitate, ci nevoit să o ascundă pentru a supraviețui.

Robert Stolorow și George Atwood au văzut narcisismul nu ca pe o trăsătură individuală izolată, ci ca pe un răspuns la o lume care a eșuat să ofere recunoaștere, sens și conectare. Trauma narcisică nu este o simplă greșeală internă, ci ruptura unei relații esențiale. Ruptura empatică, generată de incapacitatea mediului de a susține omnipotența copilului în mod adecvat, generează răni narcisice profunde. Vindecarea vine dintr-o experiență relațională vie, în care pacientul este văzut, simțit și conținut în complexitatea sa.

Astfel, din perspectiva psihanalizei contemporane, narcisicul nu este un demon rătăcit, ci un copil rănit, ale cărui încercări de a-și proteja fragilitatea s-au transformat într-o armură de grandiozitate. Narcisismul nu mai este o vină, ci o căutare vitală a iubirii de sine, care duce nu la damnare, ci la transformare. Narcisicul nu mai este un caz imposibil, ci o ființă umană în căutarea unei relații care să-i confirme existența și valoarea. Demonul devine copilul pierdut, grandiosul devine fragil, iar terapia – o formă de reîntoarcere la o iubire care nu a existat niciodată, dar care poate fi construită împreună. Astfel, între lacul lui Cephisos și canapeaua terapeutului, între mit și relație, se conturează o nouă imagine a narcisicului: nu cea a unui monstru de care să ne ferim, ci a unei ființe fragile, aflate în căutarea disperată a unei oglinzi vii, capabilă să reflecte nu doar imaginea exterioară, ci și strigătul tăcut al sinelui rănit.

Între lac și oglindă: relectura mitului lui Narcis sau cum ne vedem în ochii celui care cade

Narcis și-a văzut chipul frumos în apă și a înțeles că lacul reprezintă o treaptă necesară în drumul spre celălalt. Și-a zărit mama dar parcă nu era chiar ea, și-a recunoscut tatăl dar parcă îi era străin. Apoi a văzut în lac lumea-ntreagă. Narcis s-a privit din nou în apă și și-a văzut chipul ciobit. A intrat în lac nerăbdător să găsească o oglindă mai blândă, pe care să o ia cu el pe călălalt mal. Dar în adâncul lacului, îl așteapta dracul. Nu era un monstru grotesc, ci un demon rafinat, care i-a oferit exact ce căuta: o imagine frumoasă, strălucitoare, editată – dar falsă. Dracul i-a întins deci o oglindă mai frumoasă decât realitatea și i-a șoptit: „Rămâi aici. Ai tot ce-ți trebuie. Nu mai traversa lacul.” Malul opus i-a șoptit și el: “Fă-te frate cu dracul până treci lacul.” Și Narcis a rămas. A început să se simtă matur, puternic și capabil să iubească – dar, în adâncul său simțea adâncul lacului – iluzia. N-a durat mult și Narcis a vrut să iasă din lac. A văzut oameni diferiți care stăteau pe marginea lui: poeți, filosofi, teologi, psihologi, psihoterapeuți, psihanaliști, psihiatri, neurologi. Fiecare purta lentila propriei profesii și propriei sensibilități. Narcis a început să trimită semnale: o șoaptă, un strigăt, un râs, o lacrimă, o seducție. I-a auzit vorbind pe rând, ca niște voci întrepătrunse, uneori contradictorii, alteori armonizate:

Strigă sau șoptește, plânge sau râde…Ce auzi? „Aud un râs de clopoțel spart, ca o joacă tristă.”; „Aud: Salvează-mă! Dar știu că nu e copilul ci demonul care îl ține captiv.”; „Aud ecoul unei traume închise de mult, imposibil de traversat.”; „Aud golul care urlă fără cuvinte, care cere prezență.”; „Aud fragmentări, disociere afectivă.”; „Aud un râs batjocoritor. Diavolul își arată colții.”; „Aud un mecanism de apărare, umorul care ascunde rana.”; „Aud un râs sfâșiat, o speranță ascunsă că cineva va rămâne aproape.”; „Aud un dezechilibru al neurotransmițătorilor."

Plutește sau se scufundă, se apropie sau fuge…Ce vezi? „Văd o stea căzută în apă. Cine sunt eu să-i cer să se ridice?”; „Văd libertatea de a se pierde. Poate că e mai liber decât noi.”; „Văd păcatul care a luat chip de înger. Și plâng pentru el.” „Văd o mână care nu știe să ceară ajutor. Și poate nici nu trebuie să o forțăm.”; „Văd leziunile de pe RMN, un circuit de oglindire defect.”; „Văd că lacul este lumea lui. Cine suntem noi să-i impunem o altă realitate?”; „Văd ispita, trebuie salvat, chiar și fără voia lui.”; „Văd cum lacul îl înghite. Să stăm aici. Să nu-l pierdem din priviri.”; „Văd cum plutește, se înalță pe apă.”

E chemare sau e capcană, e iubire sau ură…Ce simți? „Simt că aș vrea să pot să-l trag afară fără să cad și eu.”; „Simt sensuri noi. Dar poate că sensul este doar o altă capcană.”; „Simt încercarea disperată de a crea o punte.”; „Simt megalomania, hiperactivarea centrilor de recompensă.”; „Simt că este captiv în structura lui.”; „Simt că are nevoie ca cineva să rămână pe mal.”; „Simt că se îneacă în păcat!”; „Simt că îi putem ține vie speranța.”

Din mijlocul vocilor, Narcis a zărit, pentru o clipă, o mână întinsă. Apoi a auzi două glasuri iar mâna s-a retras: „Dracul profită mai mult de inteligența ta decât de greșelile tale.”; „Și dacă lucrurile pe care le numești diavolești sunt, de fapt, cele pe care nu le înțelegi?” Atunci, persoana care a întins mâna s-a apropiat de mal și a privit în apă pentru a-și reîntâlni propria reflexie.

Pe marginea lacului, fiecare vede ce poate vedea. Fiecare aude ce poate auzi. Fiecare întinde sau refuză mâna, după chipul și asemănarea propriei sale singurătăți. Narcisismul nu este doar o boală de tratat sau un demon de alungat. În profunzime, este expresia unei rătăciri în drumul spre celălalt, o încercare disperată de a păstra o imagine de sine pe care copilul nu a primit-o niciodată în întregime. Este rana neatinsă a unei iubiri neîmplinite. De aceea, narcisicul poate părea uneori posedat de propriul său gol, apărându-se cu armele seducției, ale grandorii sau ale negării. Nu întotdeauna putem ști dacă mâna întinsă din lac cere cu adevărat ajutor sau dacă doar invită în capcana propriei rătăciri. Dar putem simți un pic mai mult dacă avem curajul să ne privim propria reflexie. Pentru Christopher Bollas, întreaga noastră viață este o căutare inconștientă a unui obiect care să ne transforme. Nu o dorință, ci o rugăciune psihică. Astfel că lacul, ca și dracul, ca și îngerul, ar putea fi, nimic altceva decât această rugăciune: spațiul în care nu controlăm direcția, dar în care putem fi atinși de ceva ce ne reconfigurează. Iar dincolo de toate oglinzile, rămâne lacul. Liniștit sau tulburat, întunecat sau strălucitor, lacul își păstrează tăcerea. Și dacă nu se surpă într-o lume uitată de mult, până la urmă Narcis învăță să meargă pe apă.

Surse bibliografice:
Helmut Thoma, Horst Kachele – Tratat de Psihanaliză Contemporană, Ed. Trei
Glen O. Gabbard --Tratat de Psihiatrie Psihodinamică, Ed. Trei
Rene Roussillon– Manual de psihologie și psihopatologie clinică generală, Ed.EFG
Gabriel Garcia Marquez – Despre dragoste și alți demoni, Ed.Rao
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucifer
https://ro.wikipedia.org/wiki/Narcis_(mitologie)

Rețeaua visării și a gândirii: despre minte, creativitate și spațiul dintre noi

125 de ani de reverie, 25 de ani de RMN

Astăzi, 06.05.2025, sărbătorim ziua de naștere a lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Tot astăzi, observăm că au trecut 25 de ani de când neurobiologia a descoperit rețeaua modului implicit (DMN). De asemenea, au trecut 125 de ani de când Freud a descoperit că mintea nu doarme niciodată. Avem așadar, de un sfert de secol, tot mai multe dovezi că există o rețea cerebrală misterioasă, dar constant activă în fundal, care pare să susțină activitatea mentală chiar și în absența unei sarcini externe sau, cum spunea Freud, chiar și atunci când visăm. Numeroase descoperiri din neuroștiințe au început, treptat, să ofere susținere empirică unor intuiții psihanalitice formulate cu mult timp în urmă. Psihanaliza a vorbit despre spațiul intern, despre visare, despre conștiința de sine, despre realitatea psihică și procesele inconștiente cu mult înainte ca acestea să poată fi observate prin RMN funcțional. Freud a intuit că visele nu sunt doar fragmente absurde, ci forme de gândire. Că mintea continuă să funcționeze chiar și atunci când realitatea externă pare suspendată. El a deschis astfel poarta unui mod de a gândi despre minte ca spațiu viu, fluid, simbolic. În linia sa, Wilfred Bion a propus ideea de reverie și de funcție „alfa”, adică acea capacitate a minții de a transforma trăiri brute, haotice, în forme simbolice, gândibile, comunicabile. El a văzut în visare nu doar un proces nocturn, ci o stare continuă a minții, esențială în procesul de gândire psihică. Donald Winnicott a vorbit despre capacitatea de a fi singur în prezența celuilalt și despre spațiul intermediar dintre realitate și fantezie, acel spațiu tranzițional, loc al creativității și al autenticității, în care se construiește lumea internă fără a fugi de cea externă.

O rețea activă în repaus

Rețeaua modului implicit (DMN) a fost descoperită în anii 2000, când cercetătorii au observat, în mod neașteptat, că anumite regiuni ale creierului prezentau o activitate crescută în stările de repaus – adică atunci când participanții nu erau implicați într-o sarcină specifică. Aceste regiuni păreau să se dezactiveze în momentul în care atenția era direcționată spre o sarcină cognitivă externă, sugerând că ele ar fi implicate într-un tip de activitate mentală „implicită”, prezentă în absența unui obiectiv concret. Ulterior, aceste zone au fost grupate funcțional și conceptual sub numele de „default mode network” – o rețea cerebrală ce pare a susține stări mentale autoreferențiale, precum reflecția asupra sinelui, amintirile autobiografice, simularea viitorului sau gândirea despre ceilalți. A fost, așadar, pentru prima dată când știința a putut demonstra că mintea lucrează chiar și atunci când „nu face nimic” – o descoperire care, într-un fel, părea să confirme observațiile psihanalitice formulate cu un secol înainte.

Spațiul în care mintea visează

„Rețelei DMN i-a fost atribuit un rol esențial în cogniția creativă, deoarece susține procesele de gândire spontane și auto-generate, precum simularea mentală, imaginația și construirea de scenarii posibile care sunt decuplate de inputul perceptiv imediat” spune neuro-cercetătorul Vinod Menon. În acest context, poate că una dintre cele mai valoroase funcții ale rețelei DMN este tocmai aceea de a genera spațiu interior. Un spațiu în care gândirea nu mai răspunde direct stimulilor externi, ci își permite să imagineze, să simuleze, să viseze. Neuroștiințele vorbesc despre capacitatea acestei rețele de a susține procese mentale auto-generate, spontane, ca o formă de explorare liberă a posibilului. În limbaj psihanalitic, am putea spune că aici se deschide terenul reveriei, al formelor primare de gândire, al simbolizării. Poate că tocmai această capacitate a minții de a se desprinde de iminența adaptării, de a se elibera din reacțiile automate și de a construi sens în absența presiunii imediate, stă la baza creativității umane. Și, poate, și la baza procesului psihanalitic. Pentru că, în profunzime, psihanaliza propune exact acest tip de spațiu: un spațiu în care mintea are voie să se abată de la traseele impuse, să se piardă, să se rătăcească. Să revină altfel, să reînvețe libertatea gândirii.

În adâncul aparentului repaus: rețeaua tace, dar nu doarme!

Dacă prima mare revelație a neurobiologiei pare să fi fost aceea că mintea nu stă în repaus nici măcar în absența unei sarcini, un alt punct esențial l-au constituit descoperirile ulterioare, în care cercetătorii au observat că rețeaua DMN nu se dezactivează nici atunci când părem complet absorbiți de o activitate cognitivă. Deși anumite regiuni își reduc activitatea, alte părți ale rețelei rămân active, funcționând, poate, ca un fond tăcut, dar viu – un spațiu interior care continuă să mențină coerența sinelui, contextul subiectiv și continuitatea experienței. Această descoperire duce la o schimbare de perspectivă: DMN nu pare a fi o rețea care se oprește, ci una care se retrage în plan secund, fără să înceteze să lucreze. Chiar dacă anumite regiuni cerebrale par să își reducă activitatea în timpul sarcinilor cognitive, concluzia cercetătorilor care au studiat în profunzime acest fenomen este că „DMN nu trebuie conceptualizată ca o rețea statică, cu o funcție unitară. Din contră, funcționarea ei este departe de a fi staționară, iar subrețelele multiple asociate cu anumite noduri permit DMN-ului să se conecteze dinamic cu alte rețele”. Mai mult decât atât, „DMN nu operează în izolare, iar funcțiile sale sunt modelate de interacțiuni dinamice cu alte sisteme cerebrale. Prin urmare, rolul său funcțional trebuie înțeles în contextul acestor interacțiuni”. Aceste constatări devin relevante mai ales când suntem invitați să privim activitatea cerebrală nu în termeni de prezență sau absență, de activare sau dezactivare, ci în termeni de planuri coexistente de funcționare, de fundaluri semnificative care nu dispar, ci doar se retrag într-un plan secund. Iar dacă acest plan secund nu este nici inactiv, nici neutru, atunci el nu este nici fără efect.

Când mintea se deschide către celălalt

Această viziune asupra activității de fundal a DMN poate deschide un spațiu fertil pentru gândirea psihanalitică intersubiectivă – una care pornește tocmai de la ideea că ceea ce nu este spus, ceea ce rămâne în tăcere sau în fundal, nu este pasiv, ci activ, influent, creator de sens. Poate că ceea ce numim „spațiu psihic” nu este altceva decât această rețea vie și pulsatorie care continuă să funcționeze chiar și atunci când pare tăcută. Poate că mintea noastră visează și atunci când învață, când se supune regulilor, când se adaptează. Din această perspectivă, scopul psihanalizei nu este de a elimina suferința, ci de a-i da o formă. De a o face comunicabilă. De a o transforma într-o poveste care poate fi dusă mai departe.

Astfel, rețeaua DMN ar putea fi văzută, nu doar ca generator al unei lumi interioare personale, ci ca locul în care se construiește capacitatea de a imagina relațional. De a gândi simultan despre sine și despre celălalt. De a simula scenarii afective, nu ca evadare, ci ca mod de a menține legătura. Această idee se regăsește, de exemplu, în gândirea lui Philip Bromberg, care a propus ideea unui sine care nu este unitar, ci format din stări multiple ale sinelui, care pot coexista și pot dialoga prin simbolizare. Visarea, reveria, spațiul psihanalitic sunt toate mijloace prin care aceste stări comunică, nu doar cu sinele, ci și cu prezența celuilalt. Un alt autor, Donnel Stern, vorbește despre formularea experienței ca proces continuu, emergent, care nu are loc izolat, ci întotdeauna într-un context relațional viu. Pentru Stern, mintea nu traduce realitatea în reprezentări preexistente, ci creează sens în interacțiune, în mod spontan, deseori imprevizibil. Tot între relație și reverie se află și gândirea lui Thomas Ogden, care a vorbit despre „spațiul în care visează doi”. În viziunea sa, nu doar pacientul visează, ci și analistul, iar în acest vis comun se construiește o realitate psihică nouă, o treime simbolică, nici a unuia, nici a celuilalt. Iar pentru Robert Stolorow, conștiința nu este un câmp interior, ci un câmp intersubiectiv, modelat de contextul afectiv în care ia naștere fiecare trăire. Fiecare amintire, fiecare reverie, fiecare reprezentare este co-creată, într-o anumită relație. Chiar și tăcerea este, inevitabil, relațională.

Așadar, poate că DMN nu este doar o rețea a visării individuale, ci și un teren tăcut, dar viu, al unei relaționalități implicite. Un spațiu de “între”. În care mintea noastră nu doar reflectă, ci se oferă. Și din această oferire , poate chiar mai mult decât din introspecție , se naște transformarea.

Psihanaliza: între rețea și reverie

Au trecut 25 de ani de când neurobiologia a descoperit rețeaua modului implicit. Au trecut 125 de ani de când Freud a visat că mintea nu doarme niciodată. Două descoperiri separate de un secol. Una făcută cu aparate de laborator. Cealaltă cu ochii închiși. Și totuși, ele se ating. Se răsucesc una în jurul celeilalte. Se confirmă. Se complică. Se deschid. Poate că rețeaua DMN nu este doar un fapt neurologic. Poate că reprezintă urmele lăsate de visul nostru, de gândirea noastră, de solitudinea noastră locuită. Poate că psihanaliza nu este doar o practică a cuvântului, ci și una a tăcerii fertile. A spațiului în care două minți visează împreună. A locului în care simțirea devine știință. A tăcerii care învață să vorbească altfel. Iar poate, într-o zi, neurobiologia va ști să răspundă la întrebări precum: Ce descoperim când două rețele se întâlnesc – rețeaua neuronală și rețeaua relațională? Ce devine mintea atunci când nu mai gândim singuri? Și cine suntem noi, când învățăm să ascultăm ceea ce nu se spune?

Surse bibliografice:
Adrian Monoranu, Diana Blaj – atelier ARPP 10.04.25 – articol V.Menon, Buckner, Raichle „20 years of the default mode network: a review and synthesis”
Joseph Jebelli – Evoluția minții, O istorie a creierului uman
Damasio, Antonio (1999). The Feeling of What Happens: Body and Emotion in the Making of Consciousness.
Stern, Donnel B. (2003). Unformulated Experience: From Dissociation to Imagination in Psychoanalysis

Rușinea: semn al umanității sau al căderii?

Nu gestul a fost greșit, ci singurătatea în care s-a născut.

Articol inspirat de evenimentul “Măștile rușinii” din seria Dialoguri Psihanalitice, moderat de Cristina Predoiu și Gabriela Bădina

Măr mușcat, frunze de smochin și începutul rușinii sacre

„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi; au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Geneza 3:7)

Povestea lui Adam și a Evei este poate prima relatare despre rușine. Nu ura, nu invidia, nu vinovăția sunt primele care apar în textul fondator al umanității, ci rușinea. Ea se naște nu doar din cădere, ci din privire: „Am auzit glasul Tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns” (Geneza 3:10). Odată cu mușcătura din măr, se naște nu doar cunoașterea, ci conștiința. Iar primul gest al acestei treziri este acoperirea rușinii cu o frunză de smochin. Frunza devine astfel simbolul rușinii originare, dar și al demnității recâștigate. Este prima mască a umanității, dar și primul act de subiectivitate: nu pot fi privit oricum. Rușinea originară a devenit astfel o temă eternă în conștiința omenirii – o regăsim pictată în Capela Sixtină, acolo unde Michelangelo a surprins, cu durere și măreție, exact acel moment al căderii: Adam și Eva izgoniți, acoperindu-și goliciunea. În frescă, ca și în scriptură, rușinea este mai mult decât un păcat – este o naștere.
În tradiția budistă, rușinea (în pali: hiri) este considerată o virtute esențială, nu o emoție de care trebuie să ne eliberăm. Hiri este rușinea morală interioară care ne protejează de faptele greșite – nu pentru că ne temem de pedeapsă, ci pentru că ne pasă de propriile noastre valori. Însoțită de ottappa (frica de consecințele morale), rușinea budistă este parte din „cei doi gardieni ai lumii” – cei care păzesc drumul etic al ființei. Budismul valorizează rușinea conștientă, lucidă, plină de compasiune, ca pe o calitate spirituală. Nu este o retragere din lume, ci un gest interior de asumare.

Măr mușcat, frunze de smochin și legendele în care ne ascundem

Mușcătura din măr are multiple ecouri în mituri: Pandora deschide cutia interzisă, Prometeu fură focul din Olimp, Narcis privește chipul său. Toate aceste gesturi trezesc rușine. Pandora eliberează relele lumii, dar Speranța rămâne în cutie. De aceea rușinea este ea însăși o cutie a speranței. Ea vine din curiozitatea de a ști și din frica de ce vom afla despre noi. Prometeu este pedepsit pentru verticalitate, devenind simbolul rușinii provocate de dorința de a transcende limitele impuse de zei și societate. Rușinea apare când îndrăznim prea mult. Narcis nu moare din iubire, ci din imposibilitatea de a se integra. Reflecția sa devine o formă de izolare căci rușinea este reflecția de neprivit, imaginea care nu poate fi integrată într-un sine stabil. Frunza de smochin înseamnă sacrificiu, consecință, oglindire.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea care se scrie singură

În literatură, Dostoievski ne arată rușinea lui Raskolnikov: rușinea de a fi doar om, nu erou. Umilința devine drum spre mântuire pentru că rușinea nu vine doar din crimă, ci și din prăbușirea imaginii grandioase despre sine. Astfel, acceptarea umanității devine singura cale de izbăvire. Pentru Camus, rușinea este ecoul dorinței de sens într-un univers tăcut. Sisif nu e doar absurd, ci rușinat de imposibilitatea unei finalități. Rușinea trăiește în conștiința faptului că tragem piatra fără sens și totuși continuăm să o tragem. Rușinea este rana dintre ideal și real. Frunza de smochin este conștiința acestei rupturi.

Măr mușcat, frunze de smochin și gândul care roșește

Filosofia ne arată, prin Paul Ricoeur, cum „conștiința de sine este întotdeauna o conștiință rușinată”. A fi om înseamnă, poate, a purta o frunză de smochin invizibilă. Dar căderea lui Adam nu e doar individuală, ci socială. Aristotel ne amintește, încă din antichitate că „omul este un animal social”. Iar rușinea este cea care reglează comportamentul în trib. Pentru antropologul Marcel Mauss, rușinea apare când nu returnăm darul. Ea este semnul că am ieșit din circuitul recunoașterii pentru că darul este legătură, onoare, echilibru. A nu da înapoi ceea ce am primit, fie material, fie simbolic, ne plasează în afara comunității, în spațiul rușinii rituale. Antropologul Claude Lévi-Strauss vede rușinea ca limită simbolică între uman și animal. Incestul, canibalismul, violul sunt tabuuri care produc rușine, tocmai pentru că ne amenință statutul de ființe culturale. Rușinea nu este doar o emoție morală, ci una structurantă pentru ordinea simbolică pentru că ea apără frontierele fragile dintre natură și cultură. Rușinea încadrează, formează, umanizează. Frunza de smochin devine astfel regulă, lege, pact social.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea Umbrei

Din prima frunză de smochin s-au desprins straturi adânci, scufundate în inconștientul colectiv. Pentru Carl Gustav Jung, rușinea este vocea Umbrei. Tot ceea ce nu vrem să fim, tot ce am renegat pentru a fi acceptați, trăiește în inconștient ca o forță care ne face să roșim, să tăcem, să ne ascundem. Individuarea, acel proces de devenire a sinelui autentic, presupune o confruntare cu rușinea. Ea este pragul peste care trebuie să trecem pentru a ne regăsi integralitatea. Căci ceea ce ne rușinează este adesea ceea ce e mai viu în noi. Astfel, frunza de smochin nu e doar acoperire, ci și umbră: ceea ce ascundem ne definește.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea dorinței interzise

Sub frunza de smochin nu se ascunde doar vulnerabilitatea, ci și dorința. Freud, împreună cu Oedip, ne arată cum rușinea este răspunsul eului la pulsiuni pe care nu le poate recunoaște. Complexul oedipian aduce rușine nu pentru că iubim, ci pentru că dorim ceea ce nu ni se cuvine. Rușinea este astfel semnul interiorizării legii. Oedip se rușinează nu doar de fapta sa, ci de faptul că a văzut. De aceea și-a scos ochii. Rușinea e legată de învățarea de a nu mai privi, de a nu mai ști.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea ca absență a întâlnirii

Frunza de smochin nu ar fi fost necesară dacă nu ar fi existat o privire. Rușinea apare mereu într-o relație: rușinea de a fi văzut, de a fi judecat, de a fi respins. Pentru Jacques Lacan, rușinea este un efect al privirii Celuilalt. Ceea ce devine rușinos nu este doar acțiunea, ci faptul de a fi prins într-o rețea de semnificații din care nu putem evada. Rușinea ne “dez-subiectivează”. Andre Green abordează rușinea din perspectiva narcisismului negativ, în care subiectul nu se mai poate constitui ca prezență vie în lume. Rușinea apare nu doar din privirea Celuilalt, ci și din imposibilitatea de a se regăsi pe sine în propria viață psihică. Este o formă de golire de sine, o rușine existențială care nu mai are nevoie de spectatori. Această rușine fără obiect exterior este legată de clivajul narcisic, de pierderea continuității identitare și de imposibilitatea de a se investi afectiv pe sine. Green o apropie de depresia albă, de rușinea mută, înghețată, în care subiectul devine străin sieși. Copilul simte rușine nu pentru că este inadecvat, ci pentru că este văzut într-un mod care îi îmbolnăvește subiectivitatea. Frunzele de smochin strigă: nu vreau să mă vezi așa!
Dar privirea Celuilalt doare cel mai tare când vine de la cineva drag. Astfel, rușinea se contopește cu frica de pierdere a iubirii. John Bowlby vede rușinea ca o rană a atașamentului în care copilul interiorizează ideea că nu e vrednic de iubire, că ceva este greșit cu el. Asta naște rușinea existențială. Donald Winnicott vorbește despre falsul sine, născut atunci când sinele autentic nu este oglindit. Rușinea apare când cel mic împinge la adăpost ceea ce este viu în el, pentru a nu pierde legătura cu mama. Melanie Klein merge mai departe. Ea vede rușinea ca o apărare împotriva vinovăției. „Mi-e rușine că aș putea fi rău” devine mai suportabil decât „Mă doare că te-am rănit”. Astfel, rușinea se substituie reparației. Helen B. Lewis subliniază că rușinea este o emoție primară, nu un derivat al vinovăției. Ea nu cere reparație, ci tăcere. Rușinea tinde să se retragă, să se ascundă, să rămână nespusă, chiar și când doare cel mai tare. Spre deosebire de vinovăție, care implică relaționalitate, rușinea este adesea solitară. Jessica Benjamin vede rușinea ca ruptura unei recunoașteri reciproce. Rușinea nu doar că este o ruptură relațională, ci este o traumă a nerecunoașterii. Copilul nu suferă pentru că este văzut greșit, ci pentru că nu este văzut deloc ca subiect cu intenții și afecte proprii. Rușinea apare atunci când privirea care ar fi trebuit să ne confirme umanitatea, ne-a traversat fără să ne recunoască. Este locul unde eșuează miracolul întâlnirii. Din această perspectivă, poate că mușcătura din măr nu a fost începutul rușinii, ci începutul a ceva ce n-a fost înțeles. Iar rușinea a apărut abia în clipa în care privirea Celuilalt n-a mai putut cuprinde curajul întâlnirii. Poate că miracolul a eșuat chiar acolo, între Adam și Eva. Poate că rușinea apare atunci când privirea care ar fi trebuit să ne confirme umanitatea, ne-a traversat fără să ne recunoască.

Măr mușcat, frunze de smochin și harta nevăzută a rușinii

Astăzi, rușinea se poartă ca perfecționism, cinism, autoironie, agresivitate pasivă, nonșalanță. Ne e rușine să fim vulnerabili, dar ne rușinăm rușinea. Donald Nathanson, psihiatrul care și-a dedicat cariera studierii rușinii, a formulat conceptul de „compas al rușinii” (shame compass), în care a identificat patru mari răspunsuri comportamentale pe care le dezvoltăm când simțim rușine: atacul asupra celuilalt (ironie, sarcasm, agresivitate), atacul asupra sinelui (autocritică, dispreț de sine), retragerea (izolare, evitare socială), evitarea (prin umor excesiv, distracție, performanță). Aceste strategii ne împiedică să simțim rușinea direct și conștient. Nathanson arată că rușinea nu este patologică în sine, ci că răspunsurile automate la ea pot deveni disfuncționale. De aceea, recunoașterea și conținerea rușinii sunt primul pas către vindecare. Nathanson a numit aceste forme „măști ale rușinii”. Ele nu dispar, ci se camuflează. Frunza de smochin se transformă în costum de protecție. Perfecționismul ascunde teama de a greși și de a fi judecat. Cinismul protejează de respingerea emoțională. Umorul defensiv este un scut împotriva intimității. Aroganța, tăcerea ostentativă, evitarea sau sarcasmul sunt toate expresii ale unei rușini care nu a putut fi conștientizată și elaborată. Aceste măști sunt adaptări, dar se aliază într-o solitudine subtilă. Sub ele, frunza de smochin devine tot mai grea.

Măr mușcat, frunze de smochin și amprenta rușinii în creier

Rușinea nu trăiește doar în suflet. Ea doare și fizic. Neurobiologia ne arată cum rușinea activează amigdala, produce cortizol, reduce oxitocina, contractă corpul și blochează vocea. Este o emoție de auto-anihilare. Sistemul nervos simpatic se activează, dar nu pentru a lupta sau a fugi, ci pentru a îngheța. „Să nu mă mai vezi” devine o comandă biologică. Frunza de smochin, din această perspectivă, este poate carnea care tremură.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea care deschide calea spre iubire

În mărul mușcat trăiește rușinea, dar și posibilitatea conștiinței. În frunza de smochin, rușinea, dar și speranța. Smochinul a fost, poate, și primul semn că suntem mai mult decât instinct. Dar frunzele lui au acoperit doar păcatul sau și visul de a fi văzuți altfel? Nu ne-ar fi rușine dacă n-am dori să fim iubiți. Ea arată că ne pasă. Nu am purta frunze dacă nu ne-am dori să fim văzuți altfel. Poate că mușcătura n-a fost greșeala, ci începutul unei dorințe care n-a fost înțeleasă. Poate că rușinea nu a venit din gest, ci din felul în care a fost privit gestul. Și poate că, în versiuni și mai îndepărtate ale unei lumi uitate, mărul s-a frânt sub două dorințe egale, venite din același timp și din același foșnet al frunzelor. Poate că mărul a cunoscut două dorințe, reflectate una în cealaltă, ca într-o apă liniștită în care niciuna nu se grăbește să fie prima. Poate că n-a fost o singură mână, ci două, întinse în aceeași tăcere, în același ceas, iar mărul a căzut fără vină. Poate că rușinea nu este semnul că am căzut, ci că începem să urcăm. Cu o singură condiție însă: să nu ne copleșească, să nu ne controleze. Pentru că atunci, da, suntem din nou în cădere liberă – dar nu pentru că am dorit să cunoaștem, ci pentru că n-a fost nimeni să ne vadă în timp ce doream.

Bibliografie:
Freud, S. (1896) Letter 52 from Extracts from the Fliess Papers.Three Essays on the Theory of Sexuality (1905), Standard Ed – pep-web.org
Jung, C. G. (1910) Letter from C. G. Jung to Sigmund Freud – pep-web.org
Nathanson,D. L. (1987), Shame, In: The Many Faces of Shame, pep-web.org
Lacan, J. (2023) Some Reflections on the Ego. International Journal of Psychoanalysis -pep-web.org
Green, A. (1960) Sutherland, J. D. (ed), Psycho-analysis and contemporary Thought, introduction de S. Payne – pep-web.org
Benjamin, J. (2000) Response to Commentaries (1998), Shadow of the Other. New York: Routledge. – pep-web.org
Jaak Panksepp, Afective Neuroscience – Wikipedia
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Biblia