Rușinea: semn al umanității sau al căderii?

Nu gestul a fost greșit, ci singurătatea în care s-a născut.

Măr mușcat, frunze de smochin și începutul rușinii sacre

„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi; au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Geneza 3:7)

Povestea lui Adam și a Evei este poate prima relatare despre rușine. Nu ura, nu invidia, nu vinovăția sunt primele care apar în textul fondator al umanității, ci rușinea. Ea se naște nu doar din cădere, ci din privire: „Am auzit glasul Tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns” (Geneza 3:10). Odată cu mușcătura din măr, se naște nu doar cunoașterea, ci conștiința. Iar primul gest al acestei treziri este acoperirea rușinii cu o frunză de smochin. Frunza devine astfel simbolul rușinii originare, dar și al demnității recâștigate. Este prima mască a umanității, dar și primul act de subiectivitate: nu pot fi privit oricum. Rușinea originară a devenit astfel o temă eternă în conștiința omenirii – o regăsim pictată în Capela Sixtină, acolo unde Michelangelo a surprins, cu durere și măreție, exact acel moment al căderii: Adam și Eva izgoniți, acoperindu-și goliciunea. În frescă, ca și în scriptură, rușinea este mai mult decât un păcat – este o naștere.
În tradiția budistă, rușinea (în pali: hiri) este considerată o virtute esențială, nu o emoție de care trebuie să ne eliberăm. Hiri este rușinea morală interioară care ne protejează de faptele greșite – nu pentru că ne temem de pedeapsă, ci pentru că ne pasă de propriile noastre valori. Însoțită de ottappa (frica de consecințele morale), rușinea budistă este parte din „cei doi gardieni ai lumii” – cei care păzesc drumul etic al ființei. Budismul valorizează rușinea conștientă, lucidă, plină de compasiune, ca pe o calitate spirituală. Nu este o retragere din lume, ci un gest interior de asumare.

Măr mușcat, frunze de smochin și legendele în care ne ascundem

Mușcătura din măr are multiple ecouri în mituri: Pandora deschide cutia interzisă, Prometeu fură focul din Olimp, Narcis privește chipul său. Toate aceste gesturi trezesc rușine. Pandora eliberează relele lumii, dar Speranța rămâne în cutie. De aceea rușinea este ea însăși o cutie a speranței. Ea vine din curiozitatea de a ști și din frica de ce vom afla despre noi. Prometeu este pedepsit pentru verticalitate, devenind simbolul rușinii provocate de dorința de a transcende limitele impuse de zei și societate. Rușinea apare când îndrăznim prea mult. Narcis nu moare din iubire, ci din imposibilitatea de a se integra. Reflecția sa devine o formă de izolare căci rușinea este reflecția de neprivit, imaginea care nu poate fi integrată într-un sine stabil. Frunza de smochin înseamnă sacrificiu, consecință, oglindire.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea care se scrie singură

În literatură, Dostoievski ne arată rușinea lui Raskolnikov: rușinea de a fi doar om, nu erou. Umilința devine drum spre mântuire pentru că rușinea nu vine doar din crimă, ci și din prăbușirea imaginii grandioase despre sine. Astfel, acceptarea umanității devine singura cale de izbăvire. Pentru Camus, rușinea este ecoul dorinței de sens într-un univers tăcut. Sisif nu e doar absurd, ci rușinat de imposibilitatea unei finalități. Rușinea trăiește în conștiința faptului că tragem piatra fără sens și totuși continuăm să o tragem. Rușinea este rana dintre ideal și real. Frunza de smochin este conștiința acestei rupturi.

Măr mușcat, frunze de smochin și gândul care roșește

Filosofia ne arată, prin Paul Ricoeur, cum „conștiința de sine este întotdeauna o conștiință rușinată”. A fi om înseamnă, poate, a purta o frunză de smochin invizibilă. Dar căderea lui Adam nu e doar individuală, ci socială. Aristotel ne amintește, încă din antichitate că „omul este un animal social”. Iar rușinea este cea care reglează comportamentul în trib. Pentru antropologul Marcel Mauss, rușinea apare când nu returnăm darul. Ea este semnul că am ieșit din circuitul recunoașterii pentru că darul este legătură, onoare, echilibru. A nu da înapoi ceea ce am primit, fie material, fie simbolic, ne plasează în afara comunității, în spațiul rușinii rituale. Antropologul Claude Lévi-Strauss vede rușinea ca limită simbolică între uman și animal. Incestul, canibalismul, violul sunt tabuuri care produc rușine, tocmai pentru că ne amenință statutul de ființe culturale. Rușinea nu este doar o emoție morală, ci una structurantă pentru ordinea simbolică pentru că ea apără frontierele fragile dintre natură și cultură. Rușinea încadrează, formează, umanizează. Frunza de smochin devine astfel regulă, lege, pact social.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea Umbrei

Din prima frunză de smochin s-au desprins straturi adânci, scufundate în inconștientul colectiv. Pentru Carl Gustav Jung, rușinea este vocea Umbrei. Tot ceea ce nu vrem să fim, tot ce am renegat pentru a fi acceptați, trăiește în inconștient ca o forță care ne face să roșim, să tăcem, să ne ascundem. Individuarea, acel proces de devenire a sinelui autentic, presupune o confruntare cu rușinea. Ea este pragul peste care trebuie să trecem pentru a ne regăsi integralitatea. Căci ceea ce ne rușinează este adesea ceea ce e mai viu în noi. Astfel, frunza de smochin nu e doar acoperire, ci și umbră: ceea ce ascundem ne definește.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea dorinței interzise

Sub frunza de smochin nu se ascunde doar vulnerabilitatea, ci și dorința. Freud, împreună cu Oedip, ne arată cum rușinea este răspunsul eului la pulsiuni pe care nu le poate recunoaște. Complexul oedipian aduce rușine nu pentru că iubim, ci pentru că dorim ceea ce nu ni se cuvine. Rușinea este astfel semnul interiorizării legii. Oedip se rușinează nu doar de fapta sa, ci de faptul că a văzut. De aceea și-a scos ochii. Rușinea e legată de învățarea de a nu mai privi, de a nu mai ști.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea ca absență a întâlnirii

Frunza de smochin nu ar fi fost necesară dacă nu ar fi existat o privire. Rușinea apare mereu într-o relație: rușinea de a fi văzut, de a fi judecat, de a fi respins. Pentru Jacques Lacan, rușinea este un efect al privirii Celuilalt. Ceea ce devine rușinos nu este doar acțiunea, ci faptul de a fi prins într-o rețea de semnificații din care nu putem evada. Rușinea ne “dez-subiectivează”. Andre Green abordează rușinea din perspectiva narcisismului negativ, în care subiectul nu se mai poate constitui ca prezență vie în lume. Rușinea apare nu doar din privirea Celuilalt, ci și din imposibilitatea de a se regăsi pe sine în propria viață psihică. Este o formă de golire de sine, o rușine existențială care nu mai are nevoie de spectatori. Această rușine fără obiect exterior este legată de clivajul narcisic, de pierderea continuității identitare și de imposibilitatea de a se investi afectiv pe sine. Green o apropie de depresia albă, de rușinea mută, înghețată, în care subiectul devine străin sieși. Copilul simte rușine nu pentru că este inadecvat, ci pentru că este văzut într-un mod care îi îmbolnăvește subiectivitatea. Frunzele de smochin strigă: nu vreau să mă vezi așa!
Dar privirea Celuilalt doare cel mai tare când vine de la cineva drag. Astfel, rușinea se contopește cu frica de pierdere a iubirii. John Bowlby vede rușinea ca o rană a atașamentului în care copilul interiorizează ideea că nu e vrednic de iubire, că ceva este greșit cu el. Asta naște rușinea existențială. Donald Winnicott vorbește despre falsul sine, născut atunci când sinele autentic nu este oglindit. Rușinea apare când cel mic împinge la adăpost ceea ce este viu în el, pentru a nu pierde legătura cu mama. Melanie Klein merge mai departe. Ea vede rușinea ca o apărare împotriva vinovăției. „Mi-e rușine că aș putea fi rău” devine mai suportabil decât „Mă doare că te-am rănit”. Astfel, rușinea se substituie reparației. Helen B. Lewis subliniază că rușinea este o emoție primară, nu un derivat al vinovăției. Ea nu cere reparație, ci tăcere. Rușinea tinde să se retragă, să se ascundă, să rămână nespusă, chiar și când doare cel mai tare. Spre deosebire de vinovăție, care implică relaționalitate, rușinea este adesea solitară. Jessica Benjamin vede rușinea ca ruptura unei recunoașteri reciproce. Rușinea nu doar că este o ruptură relațională, ci este o traumă a nerecunoașterii. Copilul nu suferă pentru că este văzut greșit, ci pentru că nu este văzut deloc ca subiect cu intenții și afecte proprii. Rușinea apare atunci când privirea care ar fi trebuit să ne confirme umanitatea, ne-a traversat fără să ne recunoască. Este locul unde eșuează miracolul întâlnirii. Din această perspectivă, poate că mușcătura din măr nu a fost începutul rușinii, ci începutul a ceva ce n-a fost înțeles. Iar rușinea a apărut abia în clipa în care privirea Celuilalt n-a mai putut cuprinde curajul întâlnirii. Poate că miracolul a eșuat chiar acolo, între Adam și Eva. Poate că rușinea apare atunci când privirea care ar fi trebuit să ne confirme umanitatea, ne-a traversat fără să ne recunoască.

Măr mușcat, frunze de smochin și harta nevăzută a rușinii

Astăzi, rușinea se poartă ca perfecționism, cinism, autoironie, agresivitate pasivă, nonșalanță. Ne e rușine să fim vulnerabili, dar ne rușinăm rușinea. Donald Nathanson, psihiatrul care și-a dedicat cariera studierii rușinii, a formulat conceptul de „compas al rușinii” (shame compass), în care a identificat patru mari răspunsuri comportamentale pe care le dezvoltăm când simțim rușine: atacul asupra celuilalt (ironie, sarcasm, agresivitate), atacul asupra sinelui (autocritică, dispreț de sine), retragerea (izolare, evitare socială), evitarea (prin umor excesiv, distracție, performanță). Aceste strategii ne împiedică să simțim rușinea direct și conștient. Nathanson arată că rușinea nu este patologică în sine, ci că răspunsurile automate la ea pot deveni disfuncționale. De aceea, recunoașterea și conținerea rușinii sunt primul pas către vindecare. Nathanson a numit aceste forme „măști ale rușinii”. Ele nu dispar, ci se camuflează. Frunza de smochin se transformă în costum de protecție. Perfecționismul ascunde teama de a greși și de a fi judecat. Cinismul protejează de respingerea emoțională. Umorul defensiv este un scut împotriva intimității. Aroganța, tăcerea ostentativă, evitarea sau sarcasmul sunt toate expresii ale unei rușini care nu a putut fi conștientizată și elaborată. Aceste măști sunt adaptări, dar se aliază într-o solitudine subtilă. Sub ele, frunza de smochin devine tot mai grea.

Măr mușcat, frunze de smochin și amprenta rușinii în creier

Rușinea nu trăiește doar în suflet. Ea doare și fizic. Neurobiologia ne arată cum rușinea activează amigdala, produce cortizol, reduce oxitocina, contractă corpul și blochează vocea. Este o emoție de auto-anihilare. Sistemul nervos simpatic se activează, dar nu pentru a lupta sau a fugi, ci pentru a îngheța. „Să nu mă mai vezi” devine o comandă biologică. Frunza de smochin, din această perspectivă, este poate carnea care tremură.

Măr mușcat, frunze de smochin și rușinea care deschide calea spre iubire

În mărul mușcat trăiește rușinea, dar și posibilitatea conștiinței. În frunza de smochin, rușinea, dar și speranța. Smochinul a fost, poate, și primul semn că suntem mai mult decât instinct. Dar frunzele lui au acoperit doar păcatul sau și visul de a fi văzuți altfel? Nu ne-ar fi rușine dacă n-am dori să fim iubiți. Ea arată că ne pasă. Nu am purta frunze dacă nu ne-am dori să fim văzuți altfel. Poate că mușcătura n-a fost greșeala, ci începutul unei dorințe care n-a fost înțeleasă. Poate că rușinea nu a venit din gest, ci din felul în care a fost privit gestul. Și poate că, în versiuni și mai îndepărtate ale unei lumi uitate, mărul s-a frânt sub două dorințe egale, venite din același timp și din același foșnet al frunzelor. Poate că mărul a cunoscut două dorințe, reflectate una în cealaltă, ca într-o apă liniștită în care niciuna nu se grăbește să fie prima. Poate că n-a fost o singură mână, ci două, întinse în aceeași tăcere, în același ceas, iar mărul a căzut fără vină. Poate că rușinea nu este semnul că am căzut, ci că începem să urcăm. Cu o singură condiție însă: să nu ne copleșească, să nu ne controleze. Pentru că atunci, da, suntem din nou în cădere liberă – dar nu pentru că am dorit să cunoaștem, ci pentru că n-a fost nimeni să ne vadă în timp ce doream.

Cadrul psihanalitic, un spațiu între lumi

Există locuri în care realitatea se ordonează, unde timpul se fragmentează în unități previzibile, unde pereții delimitează un spațiu închis, protejat, unde o voce se așază față în față cu tăcerea, unde un scaun sau un divan devin repere fixe într-un teritoriu necunoscut. Un astfel de loc este cadrul psihanalitic. Imaginat pentru prima oară de Sigmund Freud, acest cadru este perceput uneori ca limitativ, arbitrar, ca un perete invizibil care separă libertatea absolută de un spațiu bine reglementat. Dar este cadrul un refugiu sau o constrângere? Este el o poartă spre adevăr sau o scenă unde se joacă piesa interacțiunilor umane?

Unii autori spun despre cadru că trebuie să fie un teren bine definit, o matrice în care să se poată dezvolta capacitatea clientului de a reflecta asupra propriei experiențe, o platformă stabilă care să reziste sub greutatea clientului de a-și vedea propriile patternuri relaționale și sub eforturile analistul de a facilita reflecția și schimbarea. Ne putem imagina o piscină, în care explorarea devine posibilă datorită limitelor sale – margini bine trasate, apoi o adâncime controlabilă, o siguranță care dă permisiunea de a ne abandona apei. Spre deosebire de mare, piscina nu ne dă iluzia infinitului, dar nici nu ne lasă la voia întâmplării, în bătaia valurilor impredictibile. Din această perspectivă, marea rămâne un ideal seducător, realitatea profundă a lucrurilor fiind descoperită doar acolo unde se poate imagina o formă, un sens care să facă întâlnirea dintre doi oameni posibilă. Căci adevărata mișcare, adevărata căutare de sine nu înseamnă rătăcire fără repere, ci un drum care se lasă construit de fiecare pas ce-și găsește sprijin, de fiecare întoarcere la un punct de reper. La fel ca privirea umană, care este natural bidimensională și care are nevoie de puncte de referință pentru a percepe adâncimea, mintea are nevoie de un cadru pentru a nu se pierde în infinit. Privim un tablou și avem senzația că ne putem cufunda în imaginea sa, că putem trece dincolo de suprafață. Poate chiar rama face acest lucru posibil, cea care delimitează spațiul și oferă o graniță clară între interior și exterior.

Dar oamenii au avut întotdeauna dorința de a vedea mai mult, de a depăși limitele percepției. De aceea, pentru a suplini vederea bidimensională și eforturile creierului de a construi cea de-a treia dimensiune, cinematografia a inventat iluzia vederii absolute odată cu imaginea 3D, oferindu-le spectatorilor senzația că sunt în interiorul scenei. Este vorba, bineînțeles, de o capcană regizorală: spectatorul crede că vede totul, în timp ce atenția îi este ghidată exact acolo unde vrea regizorul. Cinematografia lucrează cu un spațiu de experiență iar regizorul nu lasă niciodată spectatorul să vadă totul. El decide ce va fi focalizat, ce va fi ascuns în umbra, ce va fi tăiat din montaj. Dacă spectatorul îndrăznește să își mute privirea, să-și forțeze simțurile a procesa un spațiu care nu le aparține, va apărea disconfortul sau chiar durerea de cap. În mod similar spectatorilor 3D, clienții psihoterapiei pot crede că, fără cadru, ar fi mai liberi. Mulți autori însă subliniază că asta ar echivala haosul, acel haos care amenință să înghită experiența. Altfel spus, în absența cadrului, realitatea emoțională ar deveni asemenea unui film fără montaj, fără focalizare, un colaj brut, imposibil de procesat. Heinz Kohut, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai narcisismului, a explicat că fără cadru, clientul este asemenea unui narcisic care își caută reflexia în suprafețe distorsionate – fie că sunt oglindiri deformate ale celorlalți, fie că este o mare fără țărm, fără repere. Thomas Ogden spunea că fără cadru, experiențele intense rămân doar frânturi de experiențe neînțelese, asemenea unui vis pe care îl simți profund, dar nu îl poți pune în cuvinte.

Așadar, de-alungul istoriei psihanalizei, una din fețele cadrului a rămas stabilă, neschimbătoare, oferind forma în care poate lua naștere procesul: un cabinet, un fotoliu, un divan. O durată de 45 de minute, un preț stabilit, o regulă clară: confidențialitatea. Sunt elemente fixe, care îl protejează atât pe cel care vorbește, cât și pe cel care ascultă. Aceasta este structura, teritoriul, cadrul ca loc de desfășurare. Aici timpul este paradoxal, ședintele au o durată fixă, procesul are o durată nedefinită. Așa cum o fotografie surprinde o realitate infinită într-un cadru finit, la fel și timpul psihanalitic permite explorarea nesfârșită a psihicului în interiorul unei structuri clare. La începutul terapiei, clientul poate privi constant spre ceas, trăind timpul ca pe o restricție. Pe măsură ce procesul avansează, timpul este interiorizat, devine parte din ritmul intern al explorării, la fel cum un muzician nu mai are nevoie de metronom pentru a simți ritmul.

Și totuși, oricât de precis am încerca să definim cadrul, el nu poate fi redus la o simplă graniță. Nu îl putem delimita cu totul de proces și nu îl putem privi ca pe o margine, un înveliș sau ca pe o linie de demarcație. Relația dintre cadru și proces este una circulară, dând naștere unei a doua fațete a cadrului, creată de ceea ce se întâmplă în interiorul limitelor sale și care nu este niciodată fix. Vocea care tremură, tăcerea ce devine densă, un cuvânt care cade ca o piatră în apă și produce cercuri ce se întind dincolo de timp. Asocierea liberă, ascultarea flotantă, reveria analistului, fantezia clientului – toate acestea sunt elemente ale procesului, ceea ce se naște, ceea ce curge în interiorul limitelor. Din această perspectivă, cadrul poate fi privit ca o fereastră deschisă, o scenă nesfârșită în care se nasc lumi, unde fiecare interacțiune modelează nu doar spațiul, ci și timpul, nu doar pe celălalt, ci și pe sine. Jessica Benjamin vede cadrul nu doar ca un înveliș protector al unui mediu de conținere, ci și ca învelișul unui spațiu unde se joacă dorința de recunoaștere între două subiectivități, un loc în care analistul și clientul sunt afectați unul de celălalt. Din această perspectivă, cadrul trebuie să fie suficient de permeabil încât să permită interacțiuni reale, autentice, momente de impas și reparație, în care atât analistul cât și clientul să aibă o voce în construcția regiei. Cadrul nu funcționează doar pentru a proteja clientul ci și pentru a crea o experiență de recunoaștere reciprocă. De aceea, mai important decât ceea ce este cadrul, este poate modul în care clientul îl percepe iar asta depinde de calitatea relației cu analistul, nu doar de regulile impuse. Experiența cadrului este co-creată iar felul în care clientul îl trăiește depinde nu doar de regulile sale ci și de modul în care analistul interacționează cu această experiență. Cadrul nu este doar rama tabloului, ci și locul unde două voci învață să creeze împreună o imagine nouă, nu doar prin ceea ce este deja trasat , ci și prin ceea ce se descoperă și se creează împreună în timpul procesului. În psihanaliză, la fel ca în film, realitatea nu este impusă de cadre, ci și de ceea ce se naște în mintea privitorului. Cadrul nu este doar o limitare, ci și o promisiune, o structură care face posibilă imaginația.

Așadar, ce este cadrul cu adevărat? O limită sau un teren fertil? O barieră sau o întâlnire? Avem două fațete ale cadrului, două viziuni, poate două realități. Le putem vedea în completare sau în conflict, le putem vedea intersectându-se sau le putem vedea împingându-se una pe cealaltă spre extreme incompatibile. Dar cum pot coexista aceste viziuni fără să creeze un vid între ele? Cum pot două realități să descrie același spațiu? Poate că ele nu vin nici în completare, nici nu se opun, ci sunt pur și simplu două fațete ale aceleiași imposibilități de a surprinde ceea ce este psihanaliza cu adevărat. Pentru că psihanaliza nu este nici un film bine regizat, nici o improvizație totală. Nu este nici un bazin bine construit, nici o mare fără țărmuri. Nu este nici doar o întâlnire între doi oameni care își reglează ritmul, nici doar un proces în care realitatea este co-creată. Asta nu înseamnă că psihanaliza nu are o esență. Căci, la fel cum identitatea umană își păstrează un nucleu constant dar se schimbă în fiecare secundă, psihanaliza își conservă esența, oricât s-ar transforma. Există un filon de continuitate care traversează timpul – acea căutare a sensului, acea dorință de a înțelege dincolo de suprafață, de a explora inconștientul. Dar în același timp, psihanaliza este într-o permanentă mișcare, reinventându-se, regăsindu-se, pierzându-se uneori, doar pentru a se descoperi din nou, într-o formă pe care poate nici nu o putem anticipa astăzi. Poate că psihanaliza, asemenea omului, există tocmai în această dualitate – între ceea ce rămâne și ceea ce se schimbă. Între ceea ce știm deja și ceea ce abia urmează să fie descoperit sau creat. Poate că este ceva ce încă nu putem vedea fără ochelari 3D, ceva ce încă nu are nume, un spațiu între lumi.

Bibliografie:

ARPP. Dialoguri Psihanalitice (febr.2025). Anca Donțu, Andreea Chițu
Kohut Heinz (1977) Restaurarea sinelui. NY International Universities
Ogden Thomas H. (1989). Limita primitivă a experienței. Ed. Esf
Jessica Benjamin (1988). The Bonds of Love. The Pantheon Books
Deleuze Gilles (1985). Cinema 2: Imaginea-timp. Ed.de Minuit
https://ro.wikipedia.org/wiki/3D

Psihanaliza în lume: între tăcere și cuvânt

Despre răspunsuri, întrebări și presiunea de a ști

Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 18.15, îmi parcam mașina în rondul Kiseleff, un loc special ales pentru a-mi oferi o plimbare de zece minute pe jos, până la Seneca Anticafe, librăria unde urma să aibă loc prima întâlnire din seria „Dialoguri Psihanalitice”. Seara era tăcută si, deloc surprinzător, de caldă…A trecut mult timp de când vremea s-a adaptat la viteza lumii în care trăim, mi-am spus. Să încetăm deci să ne mai prefacem surprinși de gradele care ajung până la zece, în toiul iernii. Orașul însă fremăta domol, ca o ființă ce-și adună răsuflarea înainte de a rosti ceva important. Pașii mă duceau spre librărie, dar mintea mea rătăcea printre idei, pendulând între trecut și viitor, între tradiție și schimbare. Aveam o stare contradictorie, prinsă într-un amestec de optimism și scepticism, pe care aș numi-o, cu ezitarea lipsei de asumare, îngrijorare euforică. Mă întrebam dacă ceea ce urma să se întâmple va fi începutul unei deschideri reale sau doar o altă încercare de a păstra psihanaliza într-un echilibru precar, între profunzime și vulgarizare. Mă gândeam la Freud, la primele sale cercuri de inițiați, la felul în care psihanaliza s-a ferit mereu de expunere, dar și la inevitabila nevoie de schimbare, de adaptare la o lume care cere transparență.

Mă gândeam la dubla realitate pe care o trăiesc în cabinet, o polaritate care devine din ce în ce mai evidentă. Pe de o parte, tinerii sunt surprinzător de inteligenți, capabili să formuleze gânduri și întrebări pe care, poate eu, la vârsta lor, nici nu le-aș fi putut concepe. Există o critică recurentă, aproape reflexă, la adresa lor: „Tinerii nu mai citesc!”, „Nu mai au răbdare să asimileze cunoștințe!”, „Sunt superficiali!” – ca și cum fiecare generație anterioară ar fi fost un bastion al profunzimii și culturii absolute. Dar realitatea e mai complexă. Tinerii nu mai citesc în același fel, dar asta nu înseamnă că nu mai citesc. Informația nu mai vine doar din paginile cărților, ci dintr-un flux continuu de surse – podcasturi, interviuri, articole, documentare, conversații, experiențe colective. Sunt expuși la o gamă largă de idei și, chiar dacă uneori accesul rapid la informație le fragmentează atenția, le oferă în schimb o flexibilitate mentală extraordinară. Ei pot naviga cu ușurință printre concepte complexe, pot îmbina domenii și pot construi punți între discipline pe care generațiile anterioare le-ar fi menținut izolate. Această expunere accelerată la idei le-a adus nu doar o inteligență sporită, ci și o capacitate emoțională mai nuanțată. În dialogurile mele cu adolescenți și tineri adulți, descopăr adesea o profunzime a gândirii pe care o recunosc, poate din invidie, ca fi existând și în mine la vârsta lor, dar pe care nu aș fi putut să o pun în cuvinte atunci. Ei pot! Iar asta nu e un semn de superficialitate, ci de progres. Bineînțeles că există și reversul medaliei. Această supraexpunere la informație vine și cu un preț emoțional ridicat. Dacă înainte întrebările profunde își găseau răspuns într-un ritm mai lent, astăzi, lumea oferă răspunsuri înainte ca întrebarea să fie pe deplin formulată. Oamenii sunt inundați cu citate inspiraționale, cu teorii de dezvoltare personală, cu sfaturi despre cum să trăiești, cum să simți, cum să iubești, cum să suferi corect. Prea multe voci, prea multe perspective, prea multe adevăruri simultane. Problema nu este că oamenii caută răspunsuri, ci că sunt copleșiți de ele, fără răgazul de a le integra. Îi aud spunând: „Am citit, am ascultat, am înțeles, dar tot nu știu cine sunt. Tot nu știu ce să fac.” Și nu pentru că nu sunt inteligenți sau introspectivi, ci pentru că nu au timp să tacă, să se asculte, să lase răspunsurile să fie create și descoperite în interiorul lor. Întâlnesc în cabinet oameni bulversați, confuzi, aproape epuizați de căutările lor. Nevoia de răspunsuri, atât de umană, devine uneori copleșitoare. Să cauți un răspuns nu este semn de slăbiciune, ci de curiozitate, de dorință de a înțelege și de a trăi. Însă, când răspunsurile vin prea repede și în forme predefinite, ele nu mai sunt o călăuză, ci devin un labirint. În acest labirint, ca psihoterapeut, am câștigat, de-a lungul anilor, o ușurință tot mai mare de a mă orienta. Uneori simt un curaj și o claritate de a înainta printre meandrele proceselor terapeutice de parcă aș putea vedea dincolo de pereții labirintului. Alteori, simt oboseala. O oboseală profundă, care nu vine din efortul muncii în sine, ci din necesitatea constantă de a distinge între două nevoi diferite ale oamenilor: pe de o parte, nevoia autentică de a primi răspunsuri vii, reale, de a vedea cum simte și cum gândește o altă persoană; pe de altă parte, nevoia disperată de răspunsuri servite, deja împachetate, de certitudini care să elimine incertitudinea interioară.

Aici intervine presiunea! O presiune subtilă și constantă asupra psihanaliștilor de a menține acel echilibru fragil între autenticitate și răbdare, între a da ceva și a nu oferi totul de-a gata. Într-o lume care oferă răspunsuri instantanee, psihanaliza rezistă în mod paradoxal – refuză să dea răspunsuri prestabilite. Asta o face esențială, dar și dificilă. Psihanalistul trebuie să navigheze între două nevoi aparent opuse: să fie autentic, să răspundă real și viu, fără teama de a fi transparent în gândurile și sentimentele sale, dar și să reziste presiunii de a furniza certitudini care ar elimina efortul interior al clientului de a se descoperi și de a se crea pe sine. La evenimentul „Dialoguri Psihanalitice”, am văzut această dinamică desfășurându-se în timp real. Publicul punea întrebări cu dorința firească de a primi răspunsuri clare și directe. Colegii mei, Gabriel Cicu și Mădălina Gane, au rezistat eroic și au reușit ceva remarcabil: să nu cedeze presiunilor timp de două ore! Au creat un spațiu de reflecție, au deschis direcții, dar nu au închis sensuri. Au reușit să păstreze spațiul librăriei viu, deschis și creativ, fără a-l umple cu răspunsuri convenționale sau standardizate, cu mesaje schematice și superficiale. Au demonstrat că psihanaliza poate intra în dialog cu publicul fără a se pierde pe sine.

Aceste eforturi sunt necesare pentru ca oamenii să înțeleagă că schimbarea nu vine dintr-o revoluție zgomotoasă, ci dintr-un efect de undă. O piatră cade într-un lac liniștit și, pentru o clipă, pare că nu se întâmplă nimic. Apa își primește greutatea fără împotrivire, iar impactul este aproape imperceptibil. Dar, dacă privești cu atenție, cercurile încep să se formeze, să se lărgească, să se îndepărteze de punctul inițial. Nu mai aparțin pietrei, nu mai sunt ale ei, dar există pentru că ea a fost acolo. Se spune că între oricare două persoane de pe acest pământ există cel mult șase legături, șase pași invizibili care unesc un străin dintr-un colț îndepărtat al lumii cu noi. De aceea, cred că nu e nevoie de certitudini sau fapte grandioase pentru a schimba lumea. E nevoie doar de acel moment potrivit, în care un mesaj cade în sufletul cuiva și începe să vibreze. Poate nu vedem unde ajunge, poate nu îi știm drumul, dar unda se propagă. Acesta este poate rolul psihanalizei în spațiul public: să nu ofere răspunsuri prefabricate, să nu se predea presiunii de a livra certitudini, dar să continue să creeze unde, să inspire, să pună întrebări.

Și dacă, dintr-o sală plină, doar o singură persoană a auzit ceva ce avea nevoie să audă, ceva ce a avut sens, atunci întâlnirea, dialogul a avut succes!

Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 20.15, mă îndreptam spre parcarea de la rondul Kiseleff. Niciun gând, nicio stare contradictorie nu mai îmi nelinișteau mintea și sufletul. O singură întrebare reușea să arunce un petic de umbra peste optimismul meu euforic: De ce naiba oi fi parcat atât de departe? Răspunsul a venit repede, de parcă era deja acolo, pregătit: E bună o plimbare de seară…o seară surprinzător de caldă…în toiul iernii…cu atât mai bună cu cât de mâine intrăm în Făurar, cu șanse reale pentru o lume mai bună!