Mă aflam pe Ponte della Paglia, podul venețian care leagă piața San Marco de străduțele înguste ce se pierd în labirintul orașului plutitor. Priveam spre Podul Suspinelor, ce unește somptuoasele încăperi ale Palatului Dogilor de temnițele întunecate ale închisorii, imaginându-mi prizonieri încovoiați de lanțurile grele, târâți prin coridoarele reci, spre celule obscure, fără ferestre. În dreapta mea, o ducesă îmbrăcată în brocart roșu, cu mâneci lungi, brodate cu fir de aur, își flutura elegant mănușile fine. În stânga mea, o doamnă învăluită toată în pene multicolore, mă înghiontea ușor, încercând să se poziționeze într-un cadru mai favorabil, alături de un marchiz cu o mască albă, impenetrabilă și un zâmbet pictat care nu dezvăluia nimic din ceea ce ar fi putut simți în realitate. Dincolo de pod, un cavaler cu o mască neagră de Volto, cu dantelă discretă în jurul ochilor, urca într-o gondolă, ghidat de un gondolier îmbrăcat în negru, cu o pălărie cu boruri largi. Zumzetele, surâsurile, șoaptele, pașii pantofilor antici de catifea – toate se amestecau cu aburii lagunei, într-un ritual amețitor, un spectacol al umbrelor care dansează la granița dintre identitate și iluzie.
Căci nimeni n-ar reuși la fel de bine ca venețienii să transmită prin mască, spiritul libertății. Pentru ei, timp de zece zile cât durează carnavalul, masca înseamnă libertate și o poartă spre autenticitate. Carnavalul de la Veneția, care datează din secolul al XIII-lea, le-a oferit oamenilor un ritual al transformării, al jocului identitar în care limitele impuse de realitate și ierarhia socială se destramă. În trecut, un nobil putea deveni un om simplu, iar un servitor putea păși într-un palat fără să fie recunoscut. Masca era un instrument de egalizare socială, o șansă de a fi cine vrei să fii, fără a fi definit de numele tău, de statut sau trecut. Se spune că, în zilele de carnaval, Veneția era cea mai liberă cetate a Europei. Metafora venețiană sugerează nu să ne ascundem, ci să îndrăznim să fim. Oricine poate fi oricine! Fiecare chip acoperit își spune propria poveste, ca și cum sub fiecare mască s-ar ascunde o altă față a lumii. Masca ne permite să explorăm identități, să exagerăm, să fim mai mult decât am crezut că putem fi. În Veneția, oamenii par a se pierde în măștile lor pentru a se regăsi.
Psihanaliza explică cum sinele nostru real este modelat de relațiile timpurii, de presiunile inconștiente, de dorințele reprimate. Ne construim măști nu doar pentru a ne proteja, ci și pentru a ne adapta la această lume care, de multe ori, nu este pregătită pentru autenticitatea noastră. Massimo Recalcati, psihanalist cunoscut pentru interpretările sale lacaniene, dar și pentru abordările profunde asupra modului în care identitatea se formează și se exprimă în relațiile intersubiective, subliniază că identitatea nu se dezvoltă în izolare, ci prin relație cu celălalt. În acest context, putem spune că măștile nu sunt doar bariere, ci și instrumente prin care ne negociem poziția în relație. A purta o mască nu înseamnă a ne ascunde, ci a ne adapta unui anumit rol pentru a facilita întâlnirea cu ceilalți. Astfel, autenticitatea nu constă în a renunța complet la măști, ci în a le recunoaște și integra în sine. O mască asumată, aleasă conștient, poate reprezenta o formă de expresie a sinelui – o punte între ceea ce suntem în mod autentic și ceea ce trebuie să arătăm pentru a interacționa în societate. Când o mască este asumată și transformată într-un limbaj personal, ea devine o parte integrantă a procesului de cunoaștere de sine și, paradoxal, a autenticității. În contextul Carnavalului, ideile lui Recalcati ar putea sugera că masca este un element dintr-un ritual de transformare și o invitație la a experimenta și a alege identitatea pe care dorim să o exprimăm. Dacă reușim să integrăm și să ne asumăm măștile ca parte a procesului nostru relațional și creativ, ele devin, în esență, o formă de autenticitate profundă.
Mă pregăteam să cobor de pe pod când am auzit deodată un cor de glasuri mirate și teatral înspăimântate. Mi-am întors privirea în toate direcțiile până când l-am zărit: era monstrul din Frumoasa și Bestia. Trebuia să imortalizez momentul! Am trecut prin mijlocul unui grup de lorzi cu peruci, am înghiontit-o la rândul meu pe doamna cu pene și am reușit să-l ajung din urmă. După ce m-am pozat la brațul bestiei, m-am îndreptat spre tarabă, hotărâtă să-mi cumpăr și eu o mască. Am zărit-o de departe: albă, decorată cu arabescuri aurii, sclipind discret. Trandafirii și penele de culoarea fildeșului, prinși într-o parte, îi dădeau un aer regal. Masca mea era printre alte zeci, fiecare purtând încărcătura unui personaj arhetipal: Bauta – o mască cu structură rigidă, albă, simbolizează anonimatul total și era purtată chiar și în afara carnavalului, de nobilii care doreau să își ascundă identitatea. Volto – o mască albă impenetrabilă, lipsită de expresie, era purtată de nobili, dar și de cei care doreau să se piardă în mulțime, să fie și să nu fie în același timp. Medico della Peste – cu nasul său lung și încovoiat, își are originea în secolul al XVII-lea, când medicii care tratau ciuma, o purtau ca protecție împotriva bolii. A devenit un simbol grotesc al fricii, dar și al satirizării sorții. Moretta – o mască de catifea neagră, fixată pe față printr-un mic buton ținut între dinți, era purtată de femeile care nu doreau să vorbească, ci doar să fie privite. Pantalone este masca bătrânului avar și morocănos iar Arlecchino este masca servitorul isteț și pus pe șotii.
În apropierea tarabei, un pictor bătrân care își expunea lucrările pe un șevalet fragil, mi-a distras atenția de la masca mea. Unul din tablourile sale reda un decor exagerat de teatral, cu oameni mascați, prinși într-un joc straniu, ca și cum întreaga lor existență s-ar fi consumat într-un bal nesfârșit. Firește că nu era primul artist care folosea masca drept simbol al falsității. De-a lungul istoriei, mulți creatori au explorat această temă. Giorgio de Chirico (1888–1978) a reprezentat adesea oameni fără fețe, înfățișați ca manechine rigide, ca și cum ar fi fost abandonați pe o scenă imensă, lipsită de regizor. În lucrările sale, identitatea umană devine fluidă și evanescentă, mereu suspendată între vis și absență. James Ensor (1860–1949) a dus această idee și mai departe. În tablourile sale, mulțimile poartă măști grotești, caricaturale, ca o metaforă a ipocriziei și alienării sociale. Personajele lui nu sunt doar actori într-o piesă de teatru absurdă, ci și victime ale propriei înșelăciuni, prizonieri ai măștilor pe care le-au ales sau care le-au fost impuse.
Am ajuns la tarabă. Priveam prin zecile de măști expuse, când mi-am amintit dezvăluirea lui Franz Kafka: „Mi-a fost rușine de mine însumi când am descoperit că lumea e un bal mascat la care eu am participat cu chipul meu adevărat.” Mi-am ales o mască neagră. Contururile catifelate păreau să absoarbă lumina, iar în jurul ochilor, ornamentele discrete străluceau vag. Părea să spună: „Nu mă ascund, dar nici nu mă dezvălui pe deplin.” M-am urcat în vaporeto pentru o călătorie de-a lungul Canalului Grande, lăsând gândurile să plutească odată cu valurile. Mă întrebam ce ar fi spus Freud despre carnaval. Probabil că ar fi asociat masca cu Idealul Eului, acea imagine idealizată pe care ne-o construim despre noi înșine, acel Eu la care aspirăm, dar pe care rareori îl atingem. Masca devine o proiecție a cine vrem să fim și ne protejează de angoasa sinelui real. Fără ele, ne simțim expuși și fragili. Carnavalul este un moment de eliberare a pulsiunilor reprimate, o perioadă în care regulile sunt suspendate temporar. Supraeul slăbește controlul asupra Sinelui, iar dorințele pot fi exprimate mai liber. Dar Freud ar avertiza probabil și asupra pericolului identificării cu masca – dacă ne confundăm prea mult cu rolul social pe care îl jucăm, riscăm să ne pierdem autenticitatea. Masca nu este doar o poartă spre autenticitate, ci și o închisoare care ne obligă să jucăm un rol.
Apoi, m-am întrebat ce ar spune Massimo Recalcati despre dezvăluirea lui Kafka. Probabil ar spune că scriitorul nu este doar victima măștilor, ci și a propriei lui rigidități în fața dorinței. Influențat de Lacan, Recalcati ar spune că F. Kafka nu își permite să își exploreze propria dorință, că este blocat într-un raport cu un Mare Altul inaccesibil. Poate că suferința lui Kafka vine din incapacitatea de a-și revendica propria mască. Lacan și Recalcati nu ar spune că trebuie să renunțăm la măști, ci că trebuie să devenim conștienți de ele și să le purtăm cu mai multă libertate. Dacă Kafka ar înțelege că măștile nu sunt doar o înșelătorie, ci și un mod de a trăi dorința într-un mod creativ, poate că nu s-ar mai simți atât de exclus din lumea pe care o descoperă. Dar pentru asta, ar sugera Lacan, Kafka ar trebui să renunțe la iluzia că există o identitate pură, un „sine adevărat” aflat dincolo de limbaj și de structuri simbolice, neatins de influențele externe. Dacă Lacan l-ar fi întâlnit pe Kafka i-ar fi spus probabil: „Crezi că ai venit fără mască, dar identitatea ta este deja un efect al limbajului și al relațiilor cu ceilalți. Masca ta „naturală” este doar una pe care ai considerat-o invizibilă până acum.” Autenticitate nu înseamnă să renunți la mască, ci să fii conștient că mereu porți una. Massimo Recalcati ar putea argumenta în favoarea scriitorului: „Kafka descoperă că balul mascat există, dar nu știe ce rol are în el. Nu este doar o problemă individuală. Este o problemă colectivă. Unii oameni nu își găsesc rolul în lumea creată de ceilalți. Și asta este o suferință reală.”
Dar ce ar spune oare Otto Kernberg? Probabil ar spune că F. Kafka trăiește un conflict profund între sinele autentic și cel social, caracteristic personalităților borderline. Kafka experimentează o disociere între sine și mască, o dificultate în a integra părțile contradictorii ale identității sale. Kafka nu reușește să tolereze ambivalența – faptul că oamenii pot fi și autentici, și adaptați la convențiile sociale în același timp. Sentimentul său de excludere din balul mascat poate fi o manifestare a unei viziuni alb-negru asupra realității: fie ești complet autentic și izolat, fie ești un impostor care joacă un rol. Kafka se simte vulnerabil și descoperit într-o lume în care toți ceilalți par să fi acceptat regula jocului.
Dar ce ar spune Heinz Kohut? Probabil ar spune că scriitorul suferă de un deficit narcisic, o rană profundă a sinelui care provine din lipsa unei oglindiri autentice în copilărie. În loc să vadă masca drept un simbol al falsității, ar putea învăța că uneori masca poate fi un pod spre ceilalți.
Ce ar spune Donald Winnicott? Probabil că ar privi experiența lui Kafka prin prisma conceptelor de „sine adevărat” și „sine fals”. Echilibrul înseamnă a oscila liber între autenticitate și adaptare, fără ca această adaptare să fie percepută ca o trădare a sinelui. Kafka simte că nu are un spațiu sigur pentru a exista autentic. Dacă ar avea un atașament sigur, masca ar putea fi văzută ca un element de joc, un spațiu de experimentare a identității.
Ce ar spune Ronald Britton? Kafka trăiește un colaps al realității subiective. În copilăria sa timpurie, Kafka a trăit fantasma transparenței lumii – o credință inconștientă că oamenii sunt ceea ce par a fi. Kafka a avut o întâlnire dureroasă cu realitatea, o revelație care, în loc să fie integrată treptat, a produs o ruptură psihică. Kafka nu suferă doar pentru că lumea este falsă, ci pentru că proiecțiile sale inconștiente asupra realității s-au prăbușit brusc, fără o tranziție lină. Dacă ar fi reușit să accepte că măștile nu sunt doar minciuni, ci și modalități de adaptare și protecție, ar fi putut să își găsească locul în lume fără rușine.
Ce ar spune Eugen Bleuler? Probabil ar vedea în reacția lui Kafka un simptom de derealizare, un fenomen frecvent în tulburările de anxietate severă, depresie sau schizotipie. Kafka trăiește momentul în care realitatea se destramă, ceea ce în psihopatologie este descris drept un episod de derealizare – senzația că lumea devine artificială, producând stări de disociere. În mod similar, Ludwig Binswanger (1881-1966) ar spune că F. Kafka suferă o criză de identitate profundă, un moment de ruptură între percepția sa despre lume și realitate.
Dar ce ar spune Sándor Ferenczi? Descoperirea că realitatea este un bal mascat poate fi percepută ca o trădare a încrederii fundamentale în ceilalți, un moment de traumă narcisică. Kafka se simte deconectat de un adevăr în care investise afectiv și se simte singurul autentic într-o mare de iluzie, acest lucru reactivând amintiri timpurii de abandon sau neîncredere în relațiile de atașament. Kafka a dezvoltat un mecanism de hiperadaptare, un conformism forțat conform căruia trebuie să accepte realitatea falsă a celorlalți pentru a supraviețui.
Dar ce ar spune Freud, părintele psihanalizei despre Kafka? Ar spune probabil că descoperirea lui Kafka declanșează în el sentimentul de Unheimlich – un moment în care ceva familiar devine brusc straniu, neliniștitor, pentru că dezvăluie un adevăr ascuns. Kafka credea că realitatea este autentică, dar brusc vede că totul este o iluzie, că toți poartă măști. Acest moment seamănă cu descoperirea unui copil că părinții nu sunt atotputernici, că lumea nu este atât de coerentă și sigură cum credea. Este o traumă cognitivă și emoțională.
Unheimlich-ul lui Freud își are rădăcinile în experiența Anagnorisis – revelația din tragediile grecești. Aristotel vorbește în Poetica despre momentul tragic în care un personaj descoperă un adevăr ascuns despre sine sau despre lume, o descoperire devastatoare. În tradițiile mistice, există ideea unei „iluminări negative” în care nu descoperi Adevărul, ci descoperi că tot ceea ce credeai a fi adevărat, este fals. Este opusul iluminării spirituale clasice – în loc să descoperi un sens profund, descoperi absența unui sens. În acest caz, Kafka ar putea trăi o iluminare negativă, în care vede structura artificială a realității, dar fără a găsi ceva care să o înlocuiască. Conceptul de „Lumi Împărțite” vine de la filosoful Jean Baudrillard care vorbește despre hiperrealitate, o zonă unde simulacrul devine mai real decât realitatea însăși. În acest context, Kafka nu descoperă doar că lumea este un bal mascat, ci că nimeni nu mai știe unde se termină masca și unde începe realitatea. În cultura pop, efectul „Glitch in the Matrix” descrie momentele în care oamenii simt că realitatea are o eroare, ca și cum ar fi o simulare defectă. Conceptul a fost popularizat de filmul „The Matrix”, unde personajul Neo descoperă că întreaga sa realitate era doar o iluzie creată de mașini. Kafka ar putea experimenta un „glitch existențial”, în care descoperă că lumea este regizată, iar el nu a primit scenariul.
Dar ce ar spune Melanie Klein? Probabil că Melanie Klein ar spune că autenticitatea nu este nici absența măștii, nici identificarea completă cu ea. Este acceptarea pierderii iluziilor, fără a cădea în disperare. Klein ar putea spune că scriitorul trăiește un conflict psihic primitiv, în care lumea mascată îi apare ca un obiect idealizat, inaccesibil lui. Ceilalți, care își joacă rolurile în acest bal, pot părea capabili să jongleze cu măștile sociale, pe când el, expus, se simte neputincios și respins. În poziția schizoparanoidă, Kafka vede lumea într-un mod polarizat: „eu sunt sincer, ceilalți sunt falși”, ceea ce generează anxietate și furie. În acest stadiu, este posibil ca F. Kafka să resimtă o invidie inconștientă față de cei care reușesc să se adapteze, în timp ce el rămâne prins în propriile idealuri despre autenticitate. Ar putea apărea și o răsturnare de situație pentru Melanie Klein. Dacă scriitorul face această dezvăuire din poziția depresivă, atunci el a făcut un pas spre maturitatea psihică. Revelația lui nu este neapărat un colaps, ci poate fi începutul unei noi înțelegeri asupra lumii. Dacă acceptă poziția depresivă, el poate începe să vadă măștile nu ca pe o negare a sinelui, ci ca pe o formă de a naviga realitatea.
Ce ar spune Jessica Benjamin? Ea ar începe probabil prin a observa că rușinea lui Kafka nu este doar despre el însuși, ci despre un eșec fundamental al recunoașterii. În lumea mascată pe care o descoperă brusc, Kafka nu găsește pe nimeni care să-l oglindească. Se simte singur într-o lume care funcționează după alte reguli decât cele pe care le credea adevărate. Benjamin nu i-ar spune că trebuie să aleagă între autenticitate și mască, ci i-ar propune un alt tip de relație cu masca. Benjamin nu ar căuta doar o soluție individuală pentru Kafka, ci ar pune problema în termeni colectivi: dacă lumea nu îi oferă un spațiu de recunoaștere, atunci trebuie să reinventăm regulile jocului. Dacă măștile definesc cine suntem, trebuie să creăm măști care să le permită celor ca F. Kafka să fie văzuți și recunoscuți. Benjamin nu vede doar o criză individuală, ci și o criză a întregului sistem de simboluri, care trebuie regândit. Adevărata întrebare nu este „Cum poate Kafka să accepte masca?”, ci „Cum putem crea o lume în care cei ca el să nu mai fie excluși?”
Așteptam vaporeto pentru ultima mea călătorie pe Canal Grande. O mască a trecut pe lângă mine. Oare sub ea cineva se simte liber? Sau întemnițat? Poate că masca este și eliberare, și temniță. Poate libertatea nu înseamnă să alegi una dintre aceste lumi, ci să rămâi în spațiul dintre ele. În loc să vedem măștile ca o alegere între autenticitate și falsitate, poate că le putem vedea ca un limbaj al dorinței. Pentru unii, măștile sunt modul de a se ascunde. Pentru alții, sunt modul de a fi văzuți cu adevărat. Iar între aceste două lumi, încă este loc pentru ceva nou.
Poate că adevărata problemă nu este că purtăm măști, ci că uităm că le purtăm. Iar când ne amintim, ne întrebăm: “cine suntem dincolo de mască?” În terapie, momentul în care cineva își dă masca jos, este unul de insight. Înțelege că nu mai poate continua să joace un rol care îl sufocă. Dar ce urmează după?
Vaporetoul meu urma să ajungă în cinci minute. M-am întors să admir pentru ultima oară piața San Marco. Uitându-mă spre tarabă, mă întrebam ce mască invizibilă purta Kafka. Poate una care nu ascunde, ci evidențiază paradoxul alienării, un chip gol, anonim…o mască ce spune: „Nu sunt nimeni. Și tocmai de aceea sunt toți.” Mai erau doar câteva măști expuse la vânzare. Masca alb-aurie cu trandafiri de fildeș era încă acolo, singură, atârnată într-un colt. Am luat-o la fugă, încovoiată de greutatea rucsacului din spate, târâtă de dorințele mele inconștiente să o am!
Tu ce mască porți? Este o alegere sau o constrângere? Este libertate sau temniță?
Bibliografie:
Stephen A. Mitchell & Margaret J. Black - Freud and Beyond: A History of Modern Psychoanalytic Thought. Ed. Ingram
Jean-Michel Quinodoz – Citindu-l pe Freud. Ed. Fundației Generația
R.Horacio Etchegoyen– Fundamentele tehnicii psihanalitice, Ed. Generația
Elisabeth Roudinesco – J. Lacan. Schița unei vieți, istoria unui sistem de gândire, Ed. Trei
Recalcati, M. (2018). The Empty Subject: Lacanian and Post-Lacanian Psychoanalysis. London: Routledge.
Ferenczi, S. (1933). Confusion of Tongues Between the Adults and the Child. International Journal of Psychoanalysis
Benjamin, J. (1988). The Bonds of Love: Psychoanalysis, Feminism, and the Problem of Domination. New York: Pantheon Books.
Baudrillard, J. (1981) Simulacre și simulare Ed. Ideea Design 2008
