Într-o zi s-ar putea să mă trezesc și să constat că viața mea a devenit foarte complicată în ultima vreme. Cum să rezolv toate problemele astea care mă năpădesc? Parcă în ultima vreme sunt într-un carusel din care nu pot, sau nu știu, să cobor. Și pulsul îmi crește de la o zi la alta… Ce să fac? Pe cine să întreb? Cui să mă vait?
Dacă mă duc la mama, o să-mi spună că soțul meu nu mă ajută destul, că eu trag și trag, iar el stă la televizor, cu telecomanda în mână și își vede de ale lui… Și cu ce mă ajută asta? Decât, poate, să mă simt și mai vinovată, nu numai că nu sunt în stare să fac față treburilor pe care le am, dar că nici nu am știut să-mi aleg un partener de viață ca lumea, care să mă protejeze, să mă sprijine…
Dacă mă duc la tata, îmi va spune că așa e viața, că trebuie să-mi asum responsabilitățile vieții de adult, că, sigur, și bărbatul meu ar putea să mă ajute mai mult, dar până la urmă asta e, eu mi l-am ales… El mi-a zis că nu e pentru mine…
Prietena mea mă compătimește și ea, îmi tot spune că și la ea e la fel, și al ei e leneș, nu ar face nimic după ce vine de la serviciu, parcă noi n-am munci, ca și ei… Dar ea l-a pus la punct, l-a amenințat că îl trimite la maică-sa și parcă a început să fie mai atent cu ea, îi e frică… Iar copiii… ar fi bine să se mai descurce și singuri… Ce atâta mama în sus, mama în jos… să-i mai las în pace, că nu pățesc nimic…
Și în final, mă simt și mai nedreptățită de viață, îmi plâng și mai mult de milă, sau mă simt și mai încolțită, pentru că, nu știu de ce, toate sfaturile și soluțiile celor din jurul meu, care țin la mine și vor să mă ajute, parcă la mine nu au efect, nu funcționează… Și pun atâta presiune pe mine…
E adevărat, eu mi-am ales soțul, și acum, ce să fac?! Să divorțez pentru că nu vrea să facă treabă în casă când vine de la job?! Oricum, el nu cedează la amenințări, la șantaj… Zice să plec eu dacă vreau, că el nu pleacă din casa lui…Și cu asta, m-a redus la tăcere…
Copiii, eu i-am făcut, eu i-am crescut, și mi-e drag de ei, nu pot să-i refuz dacă mă roagă să-i ajut cu ceva… Dacă nu-i ajut eu, atunci cine?! Și totuși… câteodată m-aș ascunde sub o piatră, să nu mă mai găsească nimeni…
Deci, ce fac? Încotro mă îndept?
Aș vrea să învăț să-mi rezolv problemele fără să mă simt extenuată atunci când termin…
Aș vrea să pot să-mi ajut copiii când au nevoie de mine, sau măcar să-i învăț să se descurce și singuri, fără să se simtă respinși…
Aș vrea să nu mai dau vina pe alții când nu pot să fac ceva, și aș mai vrea să nu mă simt nici eu vinovată…
Aș vrea să învăț să mai spun și nu…
Există oare cineva care să mă învețe câte ceva din toate astea fără să mă acuze în același timp că nu am făcut-o până acum? Cineva care să fie de partea mea fără să fie împotriva celorlalți? Cineva care să mă poată asculta pur și simplu? Cineva care să creadă, uneori mai mult decât mine, că voi reuși? Cineva care să mă facă să înțeleg, până la urmă, cine sunt și ce vreau?
Un psihoterapeut e un om, un om străin, care nu îmi cunoaște nici părinții, nici soțul, nici copiii… Nu are nici un interes să apere pe vreunul dintre ei, dar nici să îi acuze… Iar dacă eu îi cer ajutorul, atunci va privi lucrurile prin ochii mei… Și, pentru că nu face parte din viața mea decât în minutele acelea cât stăm de vorbă, va vedea mai obiectiv totul, mai la rece, va înțelege ce simt și, poate, ce aș putea să fac pentru ca totul să fie mai bine… măcar puțin… câte puțin în fiecare zi…
Aș putea măcar să încerc… aș putea să-i dau o șansă, să-mi dau o șansă… poate chiar azi…