O discutie despre ura mi se pare foarte importanta in conditiile in care traim astazi in/prin/din atat de multe perspective. Si ma refer acum, pe de o parte la numeroasele conflicte active de-a lungul si de-a latul lumii, conflicte ce sunt expresia prin excelenta a urii impotriva naturii umane. Iar pe de alta parte, am in vedere faptul ca o discutie despre ura poate se ne arunce in fata (voiam sa zic in albul ochilor) o provocare majora, si anume aceea de a ne privi propria ura, de a ne (re)descoperi privirii vulnerabilitatile ascunse din noi.
Iar aceasta provocare este cu atat mai mare cu cat (am aflat si eu la un moment dat) maiestria diavolului este aceea de a ne face sa credem ca nu exista. Am fost speriat la gandul ca as putea uri si in acelasi timp ura mea ar putea fi atat de bine disimulata in (si de) propria mea minte, incat sa nu stiu ca urasc. Teribila perspectiva! Mai apoi am aflat si ca raul se ascunde in detalii si am capatat in felul asta un intemeiat motiv de a fi mai atent.
Aceasta a fost introducerea temei noastre.
Iar acum va propun o imagine menita sa va ajute sa vedeti cum ajunge sa se dezvolte ura in noi, cum poate acumula forta, astfel incat, prin magnitudinea ei, sa ne aratam oameni urati si uratori.
Magia spaimei este vizibila in mintea unui copil care, sa zicem, este martorul certurilor intre parinti. Se intampla ceva magic intr-o asemenea situatie. Sau, ca sa spunem altfel, mintea copilului este plasata intr-un alt spatiu intern, de catre o interactiune pe care nu o poate procesa cognitiv, in mod propriu-zis. Magia consta in faptul ca scena agresiva sau violenta este preluata cu totul inauntru si, intr-un fel, dispare inauntrul copilului, de unde isi va face apoi aparitia, ca un iepure din palaria magicianului. Iar palaria este mintea si viata copilului de mai tarziu, cel care va trebui sa faca ceva cu scena despre care nu stie prea multe, insa pe care o are inauntrul lui. Jocul interior intr-o situatie de genul asta este unul deosebit de complex si cu implicatii majore, nu doar pentru dezvoltarea psihica, ci si pentru caile prin care dezvoltarea stagnanta/blocata intr-o forma sau alta poate fi re-pusa in miscare, deblocata.
Si da, ne putem imagina impreuna ca intr-o astfel de situatie, cel mai probabil, prima reactie a copilului va fi furia; el poate deveni furios fata de parinti, exprimandu-si zgomotos disconfortul in care a fost asezat si semnalizand in felul acesta existenta unei surse de durere. Dar furia lui se poate extinde nu doar la a semnala, ci chiar a impiedica manifestarea durerii, pe care o inlocuieste in exprimare. Si mai mult de-atat, la a impiedica restabilirea starii de multumire generala. Asadar, furia este, in acelasi timp, o forma de a impiedica durerea si o incercare de stabilizare si control.
Si poate ca ma veti intreba de ce sa fie o asemenea scena intre parinti un motiv de durere pentru copilul imaginat de noi. Durerea vine nu din tensiunea dintre parinti, ci din faptul ca schimburile agresive/violente dintre parinti, nefiind intelese de catre copilul care inca nu are capacitatea de a aseza un sens intern peste ce se intampla, nu poate mentaliza (cum formuleaza teoriile mai noi), se simte in pericolul de a se pierde pe sine. Daca parintii sunt atat de violenti, cine il va mai putea apara pe el de propriile ganduri violente. Expus in felul acesta, copilul primeste o lovitura la adresa sentimentului identitatii de sine, pierzandu-si increderea intr-o reusita in viata.
Mai apoi, daca furia nu isi atinge scopul, iar durerea continua, ura este urmatorul nivel, fiind o constructie mai elaborata, al carei scop definit este distrugerea obiectului ce provoaca durere, acel obiect care in acelasi timp este necesar supravietuirii. Conditia necesara pentru transformarea furiei in ura este atasamentul intens fata de parintii care frustreaza masiv. Faptul de a incerca distrugerea mamei care frustreaza este expresia dorintei magice ca mama care satisface sa apara in locul ei.
Dupa cum vedeti, magia ne insoteste pe parcursul intregii vieti!
Mama care frustreaza este mama care nu reuseste sa se conecteze la frustrarea copilului, lasandu-l prada tensiunii. Astfel, copilul traieste aceasta lipsa de conectivitate ca pe ceva foarte personal, respectiv ca pe o pierdere a stimei de sine, a propriei valori. Faptul de a nu fi responsiva la furia copilului ii genereaza aceastuia un sentiment de rusine-umilinta deosebit de puternic si, credeti-ma, din umilita se nasc cele mai tari carapace din lume.
Acestei intamplari din viata concreta a copilului i se pot adauga constructiile propriei minti. Nu cred ca mira pe cineva faptul ca, in acesta situatie, copilul crede ca mama lui nu il iubeste. Aflati ca el mai crede si ca parintii lui doresc sa-l faca sa sufere. In conditiile acestea, furia se transforma in ura, in incercarea de a-si impiedica parintii sa produca o asemenea suferinta, incercare ce este echivalenta cu dorinta de a distruge raul, pentru a elibera binele.
Da, lupta ancestrala!
In felul acesta copilul intra intr-un conflict foarte dificil de negociat chiar si pentru viitorul adult dar, as zice, mai degraba imposibil de negociat pentru copil. El se vede in situatia in care persoanele pe care le iubeste, pe care si le doreste aproape, in bratele carora doreste sa stea, aceste persoane il ranesc. Prin asta, dorintele de apropiere nu dispar, ci doar contrariaza si confuzeaza.
Iata un moment important pentru ca mintea sa-si consolideze magia ascunderii, uitarii, "taierii" bucatilor din noi.
Cred ca in acest moment va pot vorbi despre un alt fenomen destul de complicat de exprimat, as zice. Ma refer la un mod de interactiune intre noi, oamenii, adica un mod folosit de toata lumea, si care este mai degraba primitiv, adica utilizat atunci cand, de exemplu, nu avem inca limbajul verbal la dispozitie pentru a interactiona.
Astfel, unul dintre felurile cele mai profunde prin care interactionam intre noi si care poate fi vazut ca un impediment in a ne re-cunoste unul pe celalalt, se refera la un efort de desprindere a unor portiuni, experiente, trairi din propria minte si atribuirea acestora unei alte persoane. De exemplu, daca resimtim un impuls lacom care ne poate pune intr-o dificultate, am putea sa ii atribuim impulsul nostru persoanei care detine obiectul lacomiei noastre si sa ne raportam la ea ca si cum ar fi lacoma. Este una dintre modalitatile de eliberare tranzitorie de tensiuni care nu pot fi tinute inauntru, mai mult de-atat, despre care putem gandi ca ne fac rau prin prezenta lor. Daca eu nu pot sa tin o experienta inauntru pentru ca ar genera conflicte ce ma perturba, atunci pot incerca sa “imprumut” experienta mea unui Altul, cu speranta secreta ca acel Altul o poate tine inauntrul lui si nu se va grabi sa-mi spuna: Ah, asta nu e a mea si trebuie s-o iei inapoi !
In imaginea propusa la inceputul discutiei noastre, am vazut cum starea de tensiune si pericol, neputand sa fie tinuta de copil, va fi expulzata in afara de catre acesta. Astfel, chiar daca parintii nu sunt intr-un conflict violent, copilul poate arunca vraja urii peste imaginile lor din mintea lui, transformandu-i in monstrii distructivi. Desigur, el face lucrul acesta nu din rautate sau constient fiind, ci doar pentru a se scapa de tensiune.
Stiu, suna cam dramatic si poate exagerat, dar totusi experienta clinica ne arata ca radacinile raului sunt adanci tocmai prin intermediul unor astfel de procese interne.
In felul acesta, imaginea Celuilalt din mintea mea se schimba, tocmai pentru ca e la dispozitia mea. Eu ma pot scapa de ceea ce nu imi place in felul acesta. Bineinteles ca o astfel de actiune are consecintele ei, caci daca Celalalt preia ceea ce nu pot tolera eu, implicit Celalalt devine cineva pe care nu il pot tolera pentru ca are experiente periculoase pentru mine. In ce sens periculoase? In sensul in care daca as accepta experientele "pre-date" Celuilalt, atunci mi-ar fi dificil sa ma recunosc, as putea sa imi pierd echilibrul interior in fata partii necunoscute din mine. Si aici necunoscute poate insemna nu doar neplacute, ci si contrariante, confuzante, dar si violente la adresa a cine ma stiu eu. Avantajul este ca ma pot apara mai bine de un Celalalt , despre care cred ca este periculos, decat de o parte pe care o port in si cu mine. Atacul extern pare mai usor de barat decat cel intern si astfel il pot construi pe Celalalt ca fiind “raul” necesar echilibrului meu intern si momentan.
“Nostim” este ca partea “pre-data” nu-si gaseste locul definitiv in imaginea Celuilalt. Incercarea mintii de a lipi intre ele bucati disparate nu reuseste intotdeauna. Acele parti isi cer totusi dreptul, locul in mintea din care au plecat. Ele se pot reintoarce cu violenta, fortand limitele propriei minti si fiind, in esenta, violente la adresa “mine-lui” asa cum il/ma stiu.
Astfel se petrece interactiunea in zonele primitive ale functionarii umane – un schimb permanent si profund de constituire si construire a continuturilor mintii, schimb neclar ale carui limite nu sunt bine definite. Ce vine din mine si ce vine din Celalalt nu este bine separat, asa cum spuneam, iar mintea nu are intotdeauna forta de a face asemenea clarificari. Daca in mine exista o stare “grea” voi incerca prin forta mintii mele sa ii fac fata, altfel spus, sa pot trai cu ea in minte, vazandu-mi de viata de zi cu zi, netulburat. Daca acest lucru nu se intampla, atunci ma voi ajuta de un Celalalt, pentru a-i face fata. Sigur, sunt mai multe modalitati prin care pot face asta. Am vorbit aici despre un continut/obiect al “pre-darii” care se intoarce in mintea din care a plecat si o pune in pericol inca odata, fortandu-o sa il “pre-dea” inca odata.
Ei, si daca vi s-a parut ca lucrurile sunt simple pana in momentul de fata, haideti sa le mai complicam putin!
Conflictul de care va spuneam mai devreme, respectiv ciocnirea dintre nevoia de a fi linistit de parinti si nevoia de a evita colapsul intern generat de tensiuni uriase si necontrolabile, este alimentata din interiorul copilului printr-un joc specific al lacomiei si invidiei.
Da, stiu, sunt cuvinte puternice si cu darul de a ne speria . Asteptati sa construiesc tabloul pentru ca, odata cu perspectiva mai larga, intelegerea se lamureste.
Pentru ca inca nu are forta de a se calma singur, copilul are nevoie de parinti. In lipsa acestui ajutor, asa cum spuneam, el este lasat singur in fata unor tensiuni care sunt resimtite ca amenintatorare la adresa supravietuirii. O alta modalitate de a vorbi aceasta idee ar fi de a spune ca parintii au ceva bun in ei si daca ofera copilului acel bun, el se va linisti. Bunul acesta e continut in atingerile-mangaieri, tonalitati vocale calde, mimici blande, etc., toate bazate pe curajul de a face fata tensiunilor inerente vietii. Ei bine, copilul doreste bunul acesta, stie ca are nevoie de el din felul cum se simte cand il primeste. Si cu cat lipseste mai tare, cu atat il doreste mai mult. Si cu cat il doreste mai mult, cu atat se simte mai vulnerabil in dorinta lui si cu cat se simte mai vulnerabil in dorinta lui cu atat isi doreste sa nu aiba nevoie de bunul care il face dependent de exteriorul care nu este in controlul lui. Si cu cat isi doreste mai mult sa nu aiba nevoie de exteriorul bun, dar vazandu-l, isi doreste ca acel exterior sa nu fie bun pentru a nu mai fi nevoit sa-l doreasca. Dar exteriorul se poate “incapatana” sa-si mentina bunatatea si atunci pentru ca nu renunta de buna voie, bunul poate fi atacat si in locul dorintei de bun, apare o dorinta de a distruge bunul pentru a nu mai fi nevoit sa isi vada propria vulnerabilitate – nevoia de celalalt. Un Celalalt nesigur!
Atunci cand rana creata de lipsa persoanelor care sa linisteasca si satisfaca este adanca, putem vedea incercarea iluzorie de a umple golul interior prin lacomia patologica sau, dimpotriva, egalizarea acelui gol prin invidia patologica. Lacomul recunoaste binele in Celalalt si-l doreste in sine, unde stie ca are un gol ce necesita umplere. Dar pentru ca nu stie ca golul nu poate fi umplut in felul acesta, prin jefuire, el esueaza mereu golind si distrugand, iar apoi, se vede expus temerilor uriase de a fi jefuit, golit, distrus (prin schimburile mentale, asa cum vi le-am vorbit). Pe de alta parte, invidia este felul in care copilul crede ca elimina raul dinauntru prin distrugerea celuilalt care e perceput, iluzoriu sau nu, ca fiind generatorul starii de rau.
Cu alte cuvinte, lacomia acumuleaza, invidia detesta, fara ca ele sa atinga vreodata echilibrul linistirii.
Revenind la imaginea propusa initial, a copilului martor al certurilor dintre parinti, magia spaimei generata de o situatie neinteleasa si traita uneori cu violenta interna, face ca fragila fiinta umana la inceputurile ei sa se trezeasca in plin vis al urii. Nu voi intra in alte detalii pentru moment, dar veti avea o imagine si mai impactanta daca puteti muta intreaga imagine in interiorul mintii si al corpului copilului. Caci, atunci cand preia bunul din exterior, simtindu-se protejat si multumit, copilul, in mod automat, il poate ataca inauntrul mintii lui, acolo unde se afla in urma introiectarii. Si astfel este presat sa scoata afara si bunul si raul. Si apoi sa le ia inapoi.
Si prin astfel de procese se contruieste mintea!
Acolo are nevoie de personajele pozitive din povestea noastra – generozitatea, compasiunea, gratitudinea, dragostea – pentru ca tesatura sa fie completa, plina, si viata sa isi aiba rostul ei. Jocul cu ura este jocul personajelor periculoase asa cum vi le-am expus, pe aceeasi scena cu personajele bune, asiguratoare sau, altfel spus, putem accepta in bucuria jocului, asa cum fac copiii, si bilele albe si bilele negre. Pentru ca, asa cum va spuneam la inceput, ura tinde sa se ascunda de mintile noastre, sa isi construiasca propria ei scena pe care sa nu accepte si alte personaje ce coloreaza in tonuri vitale mersul nostru.