Prolegomene la realitatea psihică

Acum vreo două luni, discutam cu colegii mei dintr-un grup de lucru analitic despre realitatea psihică în concepția bioniana, mai precis capitolul 9 din cartea lui N. Symington (1997). Nu ofer această informație inutil, ci tocmai pentru că, dacă veți fi curioși să citiți acest capitol, veți vedea că are un conținut nu neapărat greu de înțeles, însă dificil de discutat. Ceea ce mi-a atras atenția atunci, și am pus în discuție în cadrul grupului, a fost motto-ul ales de autor pentru acest capitol; el sună în felul următor:

“Cine nu e șocat de teoria cuantică, înseamnă că nu a înțeles-o”

Citatul îi aparține renumitului Niels Bohr și de cum l-am citit, m-am tot întrebat oare de ce l-a ales autorul pentru capitolul acesta. Am rămas cu aceste idei în minte de-atunci, și iată, după o perioada, am decis să împărtășesc cu voi felul în care am înțeles.

Am plecat pe drumul înțelegerii spunându-mi în minte: “cine nu e șocat de realitatea psihică, înseamnă că nu a înțeles-o” și am realizat că asta într-adevăr pare o expresie pe care Bion ar fi putut să o spună. Mi-am adus aminte că el spunea despre interpretare că sună simplu, dar e dificil de spus de ce nu e atât de simplu: “Dacă poți încerca și nici tu, nici pacientul nu veți suferi ceea ce am putea numi un colaps nervos, și veți supraviețui, atunci amândoi veți fi mai puternici mental după această experiență” (Bion, 2014)

sau

“este întotdeauna tentant să te implici în ceva familiar. Această tentație e mai mare pentru psihanaliști decât pentru alții, pentru că este una din rarele situații în care o ființă umană poate fi angajată într-o ocupație terifiantă fără a trebui să iasă afară din casă”. (Brazilian lectures – 1973 Sao Paolo)

Întorcând-mă la logica motto-ului, m-am întrebat: dar ce știm noi despre teoria cuantică? În fond, nu suntem fizicieni, iar domeniul acesta, oricât de fascinant ar fi, necesită o atenție pe care noi, locuitori ai unui teritoriu cel puțin la fel de fascinant, nu ne-o mai permitem. Dar totuși, câteva idei generale tot avem despre această minunată teorie cuantică.

Primul aspect pe care îl știm este că teoria cuantică este plină de paradoxuri. Din punctul ăsta de vedere, e clar că motto-ul poate fi folosit cu ușurință într-o lucrare psihanalitică. Muncă noastră este traversată de o sumedenie de paradoxuri. Parafrazându-l pe Bromberg (2001), de exemplu, putem spune că pacientul vine în terapie pentru a afla cum să se schimbe, rămând același – iată un paradox excelent pe care autorul îl dezleagă cu eleganță-i caracteristică.

Sau să amintim de paradoxul sânului care este creat de bebeluș despre care ne vorbește Winnicott (în Pizer, 1992) sau de negocierea paradoxurilor analitice despre care ne vorbește S.Pizer (1992).

Un al doilea aspect clar în mintea noastră este că teoria cuantică adresează natura duală a energiei – undă și particulă. Energia se prezintă sub formă de undă până în momentul în care este observată; din acel moment, își transformă calitatea în particulă. Îmi pare deosebit de folositor să facem o paralelă cu psihanaliza. În primul rând, natura duală a conținuturilor psihice pentru care vederea binoculară, despre care ne povestește tot Bion, este instrumentul potrivit. Despre asta ne povestește și Ogden (2007) cu referire la Searles… El ne spune așa: “Searles arată cititorului ce înseamnă să folosești conștientul ca un întreg, să creezi condiții în cadrul analitic în care analistul să perceapă ce apare în transfer-contratransfer printr-o formă de conștient caracterizat de o continuitate lină a experienței conștiente și inconștiente”.

În lucrarea cu pricina, Ogden ne arată cum Searles schimbă perpectiva structural-topografică a lui Freud pentru care, să nu uităm, psihanaliza a rămas până la sfârșit procesul prin care, unde era inconștientul trebuia să domnească conștientul; și o schimbă cu o perspectivă de o flexibilitate aparte, o subtilitate de genul – acolo unde e lumină, există și umbră; acolo unde e umbră, există și lumină – conștientul și inconștientul sunt două aspecte ale fiecărui element observat.

Și nu doar Searles ne vorbește în felul acesta, ci și Donnel Stern (2015) care folosește termenul de experiență neformulată (zis și inconștientă) din care, cu ajutorul limbajului, dăm o altă formă a ceva ce exista înainte. Cele două forme sunt aspecte ale unuia și aceluiași material, cea verbală fiind doar una posibilă dintr-o multitudine (totuși nu o infinitate).

Celălalt aspect, poate cel mai bogat, de care psihanaliza a fost masiv atinsă și transformată, este faptul că observatorul modifică faptul observat. Tradiția interpersonală și perspectiva relațională au subliniat în mod continuu, apăsat și clar aceste transformări, ce marchează odată cu acceptul lor, întregul comportament (intern) pe care îl avem față de pacienții noștri. Cu ideea această s-a luptat și Freud, precum toți urmașii lui, iar azi știm că supravegherea continuă a participării terapeului la dinamica din cabinet este un element vital pentru bunul mers al clinicii. Imediat voi arunca plasa gândurilor un pas mai departe.

Ultimul aspect al teoriei cuantice care este poate și cel mai greu de crezut, deși a fost demonstrat științific, este faptul că două particule care se ciocnesc rămân într-un “entaglement” cuantic, altfel spus, după ce două particule s-au ciocnit, dacă una dintre ele este influențată, cealaltă va reacționa, indiferent la ce distanță se află una de celălaltă.

Translatarea în psihanaliză este teribilă, într-un fel – după ce un terapeut s-a întâlnit cu pacientul său, aceștia vor rămâne într-un fel de legătură subtilă, astfel încât modificările într-unul îl vor afecta pe celălalt. Știu, știu, mi se poate aduce critică cum că teoria cuantică se referă la obiecte foarte mici și nu la corpuri. E adevărat! Dar cum rămâne cu comunicarea de la inconștient la inconștient?! Cum rămâne cu dezlegarea nodurilor interne în mintea analistului, cu efect observabil direct în discursul pacientului? Oare e prea mult pentru noi terapeuții să ne gândim că suntem legați de pacienții noștri? Nu ne spunea Levenson acum câteva zeci de ani că nu avem cum să nu interacționăm?! Și cine poate ști cu certitudine până la ce niveluri ajungem să interacționăm? Sau, alături de Bion, nu ne putem întreba – când începe și când se sfârșește o terapie?

Noi știm deja cu certitudine că acolo, în realitatea psihică, sunt spații aparte care se supun altor reguli, diferite de cele ale realității fizice. Și dacă cea fizică este de la stranie până la absurdă, cum privim adâncurile psihice sondate cu simțul intern, simt care la rândul lui este complet diferit de celalalte simțuri despre care putem spune atât de multe?

Având toate aceste idei în minte, referitoare la realitatea cuantică și cea psihică, mi-a venit relativ ușor să înțeleg ce-am spus la început…dacă nu ești șocat de realitatea psihică, înseamnă că nu ai înțeles-o deloc. Mă uit de jur împrejurul meu și văd cu ce ușurință se vorbește despre această realitate, pe cât de subtil-fragilă, pe atât de misterioasă. Mă gândesc să las loc în mine pentru necunoscutul ei, pentru teama de consistență și procesualitatea ei, pentru bucuria luminatoare atunci când simțul intern prinde unda și-o transformă în particulă, fiind uimit de propria-mi creație.

În încheiere, tot Bion (2014): “În psihanaliză doi oameni îndrăznesc să (se) întrebe despre ceva ce au uitat și despre care nu știu, și în același timp ei trebuie să rămână capabili să trăiască în prezent”.

Valentin Miu
București, Iunie 2022

Bibliografie:

Bion, W.R (2014) – The complete works of W.R.Bion
Bromberg, Ph (2001) – Standing in the spaces
Misterul fizicii cuantice (film Youtube)
Ogden, Th (2007) – Reading Harold Searles
Pizer, S. (1992) – The negotiation of paradox in the analytic process
Symington, Joan and Neville (1997) – The clinical thinking of Wilfred Bion
Stern, D (2015) – Unformulated experience

Cadrul terapeutic - suport al aliantei terapeutice

Freud a fost constient de faptul ca pacientii nu ar putea utiliza interpretarile date de terapeut daca nu s-ar stabili o relatie adecvata, o alianta terapeutica de lucru. Aceasta legatura relativ neconflictuala si rationala, pe care pacientul o are cu analistul presupune din partea pacientului capacitatea de a colabora in mod productiv cu terapeutul, acesta fiind perceput ca un profesionist care il ajuta, avand intentii bune.

Terapeutul trebuie sa ajute pacientul sa identifice scopurile tratamentului si apoi sa se alieze cu aspectele „sanatoase” ale pacientului, care se straduieste sa atinga aceste scopuri. Pacientul il va percepe atunci pe terapeut ca pe un colaborator, care lucreaza cu el. Greenson (1965) prefera termenul de alianta de lucru, el defineste alianta de lucru ca fiind „relatia non-nevrotica, rationala sau rezonabila pe care pacientul o are cu analistul sau si care ii permite sa lucreze cu scop in situatia analitica”. De altfel, Greenson spune foarte frumos „Alianta de lucru poate fi observata in modul cel mai clar în cazul pacientului care, desi prins in valtoarea unei nevroze intense, ramane totusi capabil sa mentina o buna relatie de lucru cu analistul sau.” Pentru aceasta insa, ambii parteneri ai relatiei terapeutice, terapeutul si pacientul sau, trebuie sa poata privi scenic, dintr-un punct tert ( al Eului observator ). Terapeutul face interpretari, iar interpretarile sale aduc insight si contribuie la sporirea capacitatilor pacientului de a se observa pe sine din exterior, dintr-un punct tert lateral relatiei terapeut-pacient, adica permite triangularea relatiei. Autorii care au scris despre alianta terapeutica au variat in privinta accentului pus pe rolul pacientului sau pe cel al terapeutului in aparitia acestui ingredient indispensabil unei terapii de succes, insa Greenson a luat in considerare si contributia celui de-a treilea „participant”: cadrul.

Alianta este rezultatul conlucrarii intre partea sanatoasa a Eului: Eul observator (partea observatoare) al pacientului (care permite evaluare, autoobservare, introspectie, testare a realitatii, restructurare) si “Eul la lucru” al analistului, avand o evidenta componenta rationala, de parteneriat in “cautarea vindecarii”.

Cadrul, prin toate elementele sale temporale, spatiale si normative (reguli), ofera pacientului prilejul unui time-out fata de viata sa cotidiana, facilitand orientarea sa catre trairea in spatiul interior si relevarea cotinuturilor inconstiente.

Contactul initial, intelegerea problemei pacientului si conturarea unui cadru de lucru, cu toate elementele sale specifice (reguli-„cadru static” care se refera la: loc, ora, frecventa, plata sedintelor, vacante, sedinte neefectuate etc, dar si reguli dinamice ce tin de interactiunea celor doi: asocierea libera a ideilor pacientului, neutralitatea terapeutului, atentia liber flotanta a terapeutului) au rolul de a constitui elementul institutional al relatiei celor doi. Cadrul contine reguli care dau siguranta, regularitate si stabilitate actului terapeutic, vizand atat pacientul (prin cadrul static si regula asocierii libere), cat si analistul (prin atitudinea analitica neutru-binevoitoare, atentia liber flotanta). Procesul de triangulare este influentat de cadru, care devine parte a terapiei in calitate de “al treilea”.

Respectarea dreptului pacientului de a fi corect informat asupra naturii dificultatilor cu care se confrunta, a modalitatilor de lucru propuse, are rolul de a stabili cadrul de incredere necesar pentru efortul ce urmează a fi depus, consolidand alianta celor doi. Informarea prelabila asupra sacrificiilor, costurilor si chiar a suferintelor potentiale, stabileste un mediu de onestitate si incredere, lasand pacientului posibilitatea de a evalua daca demersul ii poate aduce beneficii si libertatea de a intrerupe unilateral terapia.

Alianta este biunivoca: pacientul si terapeutul se evalueaza reciproc si aleg sa continue terapia impreuna. Interviul initial, de asemenea element al cadrului, ofera indiciile primare asupra capacitatii pacientului de a se inscrie pe drumul cautarii propriei vindecari. Numai atunci cand terapeutul simte ca poate demara o terapie cu un pacient (considerand criteriile de analizabilitate, motivatia si rezilienta pacientului) si cand pacientul sesizeaza elemente de competenta si incredere, decizia reciproca de a incepe terapia (implicit alianta celor doi) este conturata.

Winnicott, referindu-se la aspectele formale ale cadrului Freudian, preciza: “Analistul exprima iubire prin interesul pozitiv pe care il arata, si ura prin inceputul strict al sedintei si prin chestiunea onorariului.(...)”. Desi pacientul poate percepe cadrul ca restrictiv, educarea sa si explicatiile oferite asupra ipotezelor de lucru si formularea obiectivelor terapiei sunt elemente prin care se obtine un acord contractual – parte esentiala a stabilirii si consolidarii aliantei terapeutice.

Odata stabilit cadrul, sedintele au o durata si o frecventa stricte. Clasicele 45-50 de minute permit pacientului sa isi formuleze ganduri si preocupari, iar terapeutului sa inteleaga ceea ce este dincolo de cuvinte si a formula interpretari. Desi intreruperea poate parea brusca uneori si inadecvata, respectarea unei durate fixe transmite mesajul neprivilegierii nici unui continut psihic in mod special in detrimentul altuia si aduce terapeutului beneficiul de a putea trece catre urmatoarea sedinta cu o minimă pregatire.

Frecventa sedintelor, fiind determinata de acuitatea problemei, a anxietatii si in acelasi timp a motivatiei pacientului de a se vindeca, poate functiona ca un factor de sustinere a aliantei de lucru intre terapeut si pacient. Dimensiunea temporala a cadrului joaca asadar un rol important in construirea aliantei, in care cei doi accepta o anume disciplina, necesara pentru eficienta procesului terapeutic.

Un alt aspect al cadrului, cel legat de costuri (timp, bani, efort etc), contribuie la valorizarea demersului. Psihanalistul, spune Freud, trebuie sa ii comunice analizandului „la cat isi evalueaza timpul”. Tariful este legat si de factori de natura economica, dar si de efortul psihic depus de analist. Daca se lucreaza fara onorariu, pacientul nu mai este motivat sa-si incheie terapia, ceea ce saboteaza alianta stabilita pentru vindecare. Daca pacientul intelege costul ca fiind un pret corect si necesar pentru beneficiul pe care il primeste, demersul terapeutic va fi corect valorizat. Desi implica efort si disciplina, costul terapiei nu este in contradictie cu ideea de alianta, ci, dimpotriva, o consolideaza. Numai acea alianta in care cei doi parteneri ofera si au beneficii are durabilitate si sustinere in timp.

O alta regula este cea a asociatiei libere, prin care pacientul exprima toate gandurile care ii vin in minte, fara o analiza critica, permitand psihanalistului accesul la continuturile si fantasmele inconstiente. Este esential sa nu existe o selectie voluntara a gandurilor, care ar fi expresia apararilor subiectului. Freud propunea metafora calatoriei cu trenul si incuraja relatarea libera, spontana, a ceea ce se vede pe fereastra, avertizand insa: „Indiferent cat de corect se crede bolnavul in intentia sa laudabila [de a vorbi], rezistenta isi cere partea ei (...) si va sustrage de la comunicare cel mai valoros material.” Aici alianta stabilita intre cei doi este esentiala, in sensul in care pacientul resimte incredere in partenerul sau de discutie, ceea ce faciliteaza detasarea, dezvoltarea Eului observator si reduce cenzura si rezistentele sale.

O alta regula, care il priveste de data aceasta pe analist, este cea a atentiei liber flotante, formulata de Freud ca o contraparte la regula liberei asocieri: „Dupa cum analizandul trebuie sa comunice tot ce percepe in autoobservatia sa, abtinandu-se de la toate obiectiile logice si afective care urmaresc sa il determine sa faca o alegere, la fel si medicul trebuie sa se aseze in pozitia de a utiliza tot ce ii este comunicat in scopurile interpretarii”. Ascultarea analistului trebuie, deci, nu doar sa fie libera, ci si capabila a oscila, a se deplasa de la o atitudine psihica la alta. Freud face o paralela cu chirurgul care, in timpul operatiei, lasa deoparte toate afectele sale, „chiar si mila” si se concentreaza asupra realizarii operatiei cat mai corect. Alianta insasi este construita pentru vindecare, de aceea interferenta elementelor sugestive, ar indeparta demersul celor doi de la obiectiv. Alianta si cadrul se sustin reciproc inca o data, chiar daca uneori confortul psihologic al pacientului nu este crutat.

Acest element ne conduce catre atitudinea analitica, definita prin privare/abstinenta si prin mentinerea unei posturi echidistantein timpul tratamentului, prin urmare in intimitatea cadrului. Neutralitatea are rolul de a reduce cat mai mult posibil influenta personalitatii si valorilor terapeutului asupra sentimentelor si atitudinilor pacientului pentru a facilita evidentierea realitatii psihice a acestuia din urma. Deprivarea impusa de cadru, efectele greu suportabile ale unor interpretari, eforturile cerute de analiza, trebuie uneori compensate, iar acest lucru este dat de calitatea aliantei celor doi si de abilitatea terapeutului de a oferi suport si a restabili gradul de mobilizare al pacientului.

Alianta terapeutica – convingerea ca ambele parti au capacitatea si motivatia de a ”lupta” impreuna in cautarea vindecarii - implica indeplinirea unui numar de conditii necesare: in lipsa unui conflict (problematica pacientului), a unor obiective (vindecarea), a lipsei de resurse proprii in a solutiona conflictul (apelul la terapeut) si a unui set de reguli care faciliteaza atingerea obiectivelor (cadrul terapeutic), alianta poate fi compromisa. Cadrul terapeutic si alianta se contruiesc si sustin reciproc, contribuind la rezultatul analizei.

Repere bibliografice:

R.R.Greenson, The Technique and Practice of Psychoanalysis, vol I, London, The Hogarth Press 1973
Glen O.Gabbard, Tratat de psihiatrie Psihodinamica, Bucuresti, Editura Trei, 2007
Lawrence H.Rockland, Supportive therapy, a psychodynamic approach, Basic books, 1989

Magia spaimei sau jocul de-a ura

O discutie despre ura mi se pare foarte importanta in conditiile in care traim astazi in/prin/din atat de multe perspective. Si ma refer acum, pe de o parte la numeroasele conflicte active de-a lungul si de-a latul lumii, conflicte ce sunt expresia prin excelenta a urii impotriva naturii umane. Iar pe de alta parte, am in vedere faptul ca o discutie despre ura poate se ne arunce in fata (voiam sa zic in albul ochilor) o provocare majora, si anume aceea de a ne privi propria ura, de a ne (re)descoperi privirii vulnerabilitatile ascunse din noi.

Iar aceasta provocare este cu atat mai mare cu cat (am aflat si eu la un moment dat) maiestria diavolului este aceea de a ne face sa credem ca nu exista. Am fost speriat la gandul ca as putea uri si in acelasi timp ura mea ar putea fi atat de bine disimulata in (si de) propria mea minte, incat sa nu stiu ca urasc. Teribila perspectiva! Mai apoi am aflat si ca raul se ascunde in detalii si am capatat in felul asta un intemeiat motiv de a fi mai atent.

Aceasta a fost introducerea temei noastre.

Iar acum va propun o imagine menita sa va ajute sa vedeti cum ajunge sa se dezvolte ura in noi, cum poate acumula forta, astfel incat, prin magnitudinea ei, sa ne aratam oameni urati si uratori.

Magia spaimei este vizibila in mintea unui copil care, sa zicem, este martorul certurilor intre parinti. Se intampla ceva magic intr-o asemenea situatie. Sau, ca sa spunem altfel, mintea copilului este plasata intr-un alt spatiu intern, de catre o interactiune pe care nu o poate procesa cognitiv, in mod propriu-zis. Magia consta in faptul ca scena agresiva sau violenta este preluata cu totul inauntru si, intr-un fel, dispare inauntrul copilului, de unde isi va face apoi aparitia, ca un iepure din palaria magicianului. Iar palaria este mintea si viata copilului de mai tarziu, cel care va trebui sa faca ceva cu scena despre care nu stie prea multe, insa pe care o are inauntrul lui. Jocul interior intr-o situatie de genul asta este unul deosebit de complex si cu implicatii majore, nu doar pentru dezvoltarea psihica, ci si pentru caile prin care dezvoltarea stagnanta/blocata intr-o forma sau alta poate fi re-pusa in miscare, deblocata.

Si da, ne putem imagina impreuna ca intr-o astfel de situatie, cel mai probabil, prima reactie a copilului va fi furia; el poate deveni furios fata de parinti, exprimandu-si zgomotos disconfortul in care a fost asezat si semnalizand in felul acesta existenta unei surse de durere. Dar furia lui se poate extinde nu doar la a semnala, ci chiar a impiedica manifestarea durerii, pe care o inlocuieste in exprimare. Si mai mult de-atat, la a impiedica restabilirea starii de multumire generala. Asadar, furia este, in acelasi timp, o forma de a impiedica durerea si o incercare de stabilizare si control.

Si poate ca ma veti intreba de ce sa fie o asemenea scena intre parinti un motiv de durere pentru copilul imaginat de noi. Durerea vine nu din tensiunea dintre parinti, ci din faptul ca schimburile agresive/violente dintre parinti, nefiind intelese de catre copilul care inca nu are capacitatea de a aseza un sens intern peste ce se intampla, nu poate mentaliza (cum formuleaza teoriile mai noi), se simte in pericolul de a se pierde pe sine. Daca parintii sunt atat de violenti, cine il va mai putea apara pe el de propriile ganduri violente. Expus in felul acesta, copilul primeste o lovitura la adresa sentimentului identitatii de sine, pierzandu-si increderea intr-o reusita in viata.

Mai apoi, daca furia nu isi atinge scopul, iar durerea continua, ura este urmatorul nivel, fiind o constructie mai elaborata, al carei scop definit este distrugerea obiectului ce provoaca durere, acel obiect care in acelasi timp este necesar supravietuirii. Conditia necesara pentru transformarea furiei in ura este atasamentul intens fata de parintii care frustreaza masiv. Faptul de a incerca distrugerea mamei care frustreaza este expresia dorintei magice ca mama care satisface sa apara in locul ei.

Dupa cum vedeti, magia ne insoteste pe parcursul intregii vieti!

Mama care frustreaza este mama care nu reuseste sa se conecteze la frustrarea copilului, lasandu-l prada tensiunii. Astfel, copilul traieste aceasta lipsa de conectivitate ca pe ceva foarte personal, respectiv ca pe o pierdere a stimei de sine, a propriei valori. Faptul de a nu fi responsiva la furia copilului ii genereaza aceastuia un sentiment de rusine-umilinta deosebit de puternic si, credeti-ma, din umilita se nasc cele mai tari carapace din lume.

Acestei intamplari din viata concreta a copilului i se pot adauga constructiile propriei minti. Nu cred ca mira pe cineva faptul ca, in acesta situatie, copilul crede ca mama lui nu il iubeste. Aflati ca el mai crede si ca parintii lui doresc sa-l faca sa sufere. In conditiile acestea, furia se transforma in ura, in incercarea de a-si impiedica parintii sa produca o asemenea suferinta, incercare ce este echivalenta cu dorinta de a distruge raul, pentru a elibera binele.

Da, lupta ancestrala!

In felul acesta copilul intra intr-un conflict foarte dificil de negociat chiar si pentru viitorul adult dar, as zice, mai degraba imposibil de negociat pentru copil. El se vede in situatia in care persoanele pe care le iubeste, pe care si le doreste aproape, in bratele carora doreste sa stea, aceste persoane il ranesc. Prin asta, dorintele de apropiere nu dispar, ci doar contrariaza si confuzeaza.

Iata un moment important pentru ca mintea sa-si consolideze magia ascunderii, uitarii, "taierii" bucatilor din noi.

Cred ca in acest moment va pot vorbi despre un alt fenomen destul de complicat de exprimat, as zice. Ma refer la un mod de interactiune intre noi, oamenii, adica un mod folosit de toata lumea, si care este mai degraba primitiv, adica utilizat atunci cand, de exemplu, nu avem inca limbajul verbal la dispozitie pentru a interactiona.

Astfel, unul dintre felurile cele mai profunde prin care interactionam intre noi si care poate fi vazut ca un impediment in a ne re-cunoste unul pe celalalt, se refera la un efort de desprindere a unor portiuni, experiente, trairi din propria minte si atribuirea acestora unei alte persoane. De exemplu, daca resimtim un impuls lacom care ne poate pune intr-o dificultate, am putea sa ii atribuim impulsul nostru persoanei care detine obiectul lacomiei noastre si sa ne raportam la ea ca si cum ar fi lacoma. Este una dintre modalitatile de eliberare tranzitorie de tensiuni care nu pot fi tinute inauntru, mai mult de-atat, despre care putem gandi ca ne fac rau prin prezenta lor. Daca eu nu pot sa tin o experienta inauntru pentru ca ar genera conflicte ce ma perturba, atunci pot incerca sa “imprumut” experienta mea unui Altul, cu speranta secreta ca acel Altul o poate tine inauntrul lui si nu se va grabi sa-mi spuna: Ah, asta nu e a mea si trebuie s-o iei inapoi !

In imaginea propusa la inceputul discutiei noastre, am vazut cum starea de tensiune si pericol, neputand sa fie tinuta de copil, va fi expulzata in afara de catre acesta. Astfel, chiar daca parintii nu sunt intr-un conflict violent, copilul poate arunca vraja urii peste imaginile lor din mintea lui, transformandu-i in monstrii distructivi. Desigur, el face lucrul acesta nu din rautate sau constient fiind, ci doar pentru a se scapa de tensiune.

Stiu, suna cam dramatic si poate exagerat, dar totusi experienta clinica ne arata ca radacinile raului sunt adanci tocmai prin intermediul unor astfel de procese interne.

In felul acesta, imaginea Celuilalt din mintea mea se schimba, tocmai pentru ca e la dispozitia mea. Eu ma pot scapa de ceea ce nu imi place in felul acesta. Bineinteles ca o astfel de actiune are consecintele ei, caci daca Celalalt preia ceea ce nu pot tolera eu, implicit Celalalt devine cineva pe care nu il pot tolera pentru ca are experiente periculoase pentru mine. In ce sens periculoase? In sensul in care daca as accepta experientele "pre-date" Celuilalt, atunci mi-ar fi dificil sa ma recunosc, as putea sa imi pierd echilibrul interior in fata partii necunoscute din mine. Si aici necunoscute poate insemna nu doar neplacute, ci si contrariante, confuzante, dar si violente la adresa a cine ma stiu eu. Avantajul este ca ma pot apara mai bine de un Celalalt , despre care cred ca este periculos, decat de o parte pe care o port in si cu mine. Atacul extern pare mai usor de barat decat cel intern si astfel il pot construi pe Celalalt ca fiind “raul” necesar echilibrului meu intern si momentan.

“Nostim” este ca partea “pre-data” nu-si gaseste locul definitiv in imaginea Celuilalt. Incercarea mintii de a lipi intre ele bucati disparate nu reuseste intotdeauna. Acele parti isi cer totusi dreptul, locul in mintea din care au plecat. Ele se pot reintoarce cu violenta, fortand limitele propriei minti si fiind, in esenta, violente la adresa “mine-lui” asa cum il/ma stiu.

Astfel se petrece interactiunea in zonele primitive ale functionarii umane – un schimb permanent si profund de constituire si construire a continuturilor mintii, schimb neclar ale carui limite nu sunt bine definite. Ce vine din mine si ce vine din Celalalt nu este bine separat, asa cum spuneam, iar mintea nu are intotdeauna forta de a face asemenea clarificari. Daca in mine exista o stare “grea” voi incerca prin forta mintii mele sa ii fac fata, altfel spus, sa pot trai cu ea in minte, vazandu-mi de viata de zi cu zi, netulburat. Daca acest lucru nu se intampla, atunci ma voi ajuta de un Celalalt, pentru a-i face fata. Sigur, sunt mai multe modalitati prin care pot face asta. Am vorbit aici despre un continut/obiect al “pre-darii” care se intoarce in mintea din care a plecat si o pune in pericol inca odata, fortandu-o sa il “pre-dea” inca odata.

Ei, si daca vi s-a parut ca lucrurile sunt simple pana in momentul de fata, haideti sa le mai complicam putin!

Conflictul de care va spuneam mai devreme, respectiv ciocnirea dintre nevoia de a fi linistit de parinti si nevoia de a evita colapsul intern generat de tensiuni uriase si necontrolabile, este alimentata din interiorul copilului printr-un joc specific al lacomiei si invidiei.

Da, stiu, sunt cuvinte puternice si cu darul de a ne speria . Asteptati sa construiesc tabloul pentru ca, odata cu perspectiva mai larga, intelegerea se lamureste.

Pentru ca inca nu are forta de a se calma singur, copilul are nevoie de parinti. In lipsa acestui ajutor, asa cum spuneam, el este lasat singur in fata unor tensiuni care sunt resimtite ca amenintatorare la adresa supravietuirii. O alta modalitate de a vorbi aceasta idee ar fi de a spune ca parintii au ceva bun in ei si daca ofera copilului acel bun, el se va linisti. Bunul acesta e continut in atingerile-mangaieri, tonalitati vocale calde, mimici blande, etc., toate bazate pe curajul de a face fata tensiunilor inerente vietii. Ei bine, copilul doreste bunul acesta, stie ca are nevoie de el din felul cum se simte cand il primeste. Si cu cat lipseste mai tare, cu atat il doreste mai mult. Si cu cat il doreste mai mult, cu atat se simte mai vulnerabil in dorinta lui si cu cat se simte mai vulnerabil in dorinta lui cu atat isi doreste sa nu aiba nevoie de bunul care il face dependent de exteriorul care nu este in controlul lui. Si cu cat isi doreste mai mult sa nu aiba nevoie de exteriorul bun, dar vazandu-l, isi doreste ca acel exterior sa nu fie bun pentru a nu mai fi nevoit sa-l doreasca. Dar exteriorul se poate “incapatana” sa-si mentina bunatatea si atunci pentru ca nu renunta de buna voie, bunul poate fi atacat si in locul dorintei de bun, apare o dorinta de a distruge bunul pentru a nu mai fi nevoit sa isi vada propria vulnerabilitate – nevoia de celalalt. Un Celalalt nesigur!

Atunci cand rana creata de lipsa persoanelor care sa linisteasca si satisfaca este adanca, putem vedea incercarea iluzorie de a umple golul interior prin lacomia patologica sau, dimpotriva, egalizarea acelui gol prin invidia patologica. Lacomul recunoaste binele in Celalalt si-l doreste in sine, unde stie ca are un gol ce necesita umplere. Dar pentru ca nu stie ca golul nu poate fi umplut in felul acesta, prin jefuire, el esueaza mereu golind si distrugand, iar apoi, se vede expus temerilor uriase de a fi jefuit, golit, distrus (prin schimburile mentale, asa cum vi le-am vorbit). Pe de alta parte, invidia este felul in care copilul crede ca elimina raul dinauntru prin distrugerea celuilalt care e perceput, iluzoriu sau nu, ca fiind generatorul starii de rau.

Cu alte cuvinte, lacomia acumuleaza, invidia detesta, fara ca ele sa atinga vreodata echilibrul linistirii.

Revenind la imaginea propusa initial, a copilului martor al certurilor dintre parinti, magia spaimei generata de o situatie neinteleasa si traita uneori cu violenta interna, face ca fragila fiinta umana la inceputurile ei sa se trezeasca in plin vis al urii. Nu voi intra in alte detalii pentru moment, dar veti avea o imagine si mai impactanta daca puteti muta intreaga imagine in interiorul mintii si al corpului copilului. Caci, atunci cand preia bunul din exterior, simtindu-se protejat si multumit, copilul, in mod automat, il poate ataca inauntrul mintii lui, acolo unde se afla in urma introiectarii. Si astfel este presat sa scoata afara si bunul si raul. Si apoi sa le ia inapoi.

Si prin astfel de procese se contruieste mintea!

Acolo are nevoie de personajele pozitive din povestea noastra – generozitatea, compasiunea, gratitudinea, dragostea – pentru ca tesatura sa fie completa, plina, si viata sa isi aiba rostul ei. Jocul cu ura este jocul personajelor periculoase asa cum vi le-am expus, pe aceeasi scena cu personajele bune, asiguratoare sau, altfel spus, putem accepta in bucuria jocului, asa cum fac copiii, si bilele albe si bilele negre. Pentru ca, asa cum va spuneam la inceput, ura tinde sa se ascunda de mintile noastre, sa isi construiasca propria ei scena pe care sa nu accepte si alte personaje ce coloreaza in tonuri vitale mersul nostru.