“Natura reîncepe mereu aceleaşi lucruri, anii, zilele, ceasurile; aşa se creează un fel de infinit şi de eternitate” spunea filosoful și matematicianul Blaisse Pascal în urmă cu patru secole. Poate de aceea el a fost și primul om din istorie care a purtat la mână un ceas, legat de încheietură cu o sfoară.
Uneori oamenii sunt parcă pierduți undeva în interiorul infinitului. Și chiar dacă sunt speriați de imensitatea cu care se confundă și care îi dizolvă, a număra infinitul îi sperie și mai tare căci atunci încep să se simtă finiți și capturați în propriile limite. Alteori, oamenii se simt atât de prizonieri în finitatea lor, încât nu se pot opri din numărat.
Alexandra a început terapia cu 30 de zile înainte de Revelion, cu 60 de zile înainte de a împlini 18 ani, cu 6 luni înainte de examenul de bacalaureat și cu 8 luni înainte de adminterea la facultate. Relația noastră nu era nici ea una nedeterminată, nedefinită ca durată. Ședințele ne erau numărate. Paradoxal, sau nu, Alexandra reușea să își atingă de obicei scopurile sub presiunea timpului. Doar că acum erau prea multe numere iar Alexandra nu mai făcea față anxietății pierderii eternității și conectării ei la lumea finită. Avea nevoie de ajutor. Ca foarte mulți adolescenți, Alexandra se dovedea a fi un critic extrem de exigent al sărbătorilor și al tradițiilor din jurul lor. Aparent, pierduse sensul în confuzia dintre mijloc și scop. Iată ce spunea cu 10 zile înainte de Crăciun:
„Mă uitam pe lista de cumpărături făcută de mama și nu-mi venea să cred. De ce 5 kilograme de făină, de ce 3 pungi de stafide, de ce 5 și nu 3, de ce 3 și nu 2? Ce e cu cantitățile astea? Și de ce face lumea atâta mâncare de Crăciun? De ce se agită oamenii în halul ăsta de sărbători? De ce mișună prin tot orașul? Parcă ar avea un scop precis, o destinație. Înțeleg ideea nașterii lui Isus dar noi ce facem, pregătim nașterea Domnului sau ne pregătim pe noi ca Domnul să ne găsească într-un anumit fel?” (...) Oamenii se comportă ca și cum urmează un examen? „Da, exact!” Și încearcă să îngrașe porcul în ajunul Crăciunului? „Da și ascund mizeria sub preș. (...) Cum e și cu decorațiunile de Crăciun. Mă uitam aseară pe geamul din autobuz. Mii și milioane de beculețe care nu se văd bine deloc pe fondul ăsta gri. Era frumos dacă era zăpadă dar așa e oribil. La un moment dat parcă am amețit. Mi se învârteau beculețele alea în cap. (...) Când eram mică îmi plăceau foarte mult. (…)Semănau cu imaginile pe care le vedeam prin caleidoscop. Mă fascina caleidoscopul. Nu-mi venea să cred că cele doar 6 pietricele colorate se aranjau în modele infinite doar pentru că eu învărteam tubul.” Dar știi că nu se aranjau așa doar pentru că învârteai tubul, nu? „Dar de ce?” Datorită rotației tale dar și datorită oglinzilor din partea cealaltă a tubului. „A da, și oglinzile.” Acum, decorațiunile de Crăciun te fac să te simți ca și cum ai fi în interiorul caleidoscopului? „Da!” Nu așa te simțeai și când erai mică? „Ba da dar atunci îmi plăcea pentru că eu învârteam caleidoscopul.”
Iată ce spunea Alexandra cu 3 zile înainte de Revelion:
„O să dorm de Revelion (...) Mi se pare aberant să începem să numărăm secundele până la miezul nopții. Care e ideea în a număra 365 de zile și în ultimele secunde să începem să numărăm înapoi doar pentru ca să începem să numărăm iar de la 0?! A trecut un an, au trecut 365 de zile, și încep alte 365 de zile. Și ce, care e faza? Cred că sunt eu nebună pentru că mie îmi vine în minte faza aia din filme, cu cronometrul acela de la bombă care numără invers secundele până la explozie și e un tip care trebuie să taie ori firul roșu, ori firul albastru. Așa e momentul ălă de la 12 noaptea de Revelion. Parcă sărbătorim faptul că nu am murit în anul care se termină și-l apucăm și pe următorul.” (...) Îți vine altceva în minte legat de ideea de a număra împreună cu ceilalți? „Da, la cursurile de actorie când trebuia să cântăm cu toții, profesorul număra ca să ne dea startul.” Ca să începeți toți în același timp, ca să vă sincronizați? „Da.” Poate facem același lucru de revelion, nu? „Păi, profesorul număra ca să începem noi să ne sincronizăm, acum de revelion numărăm secundele de la ceas care oricum se numără singure, ca să ne sincronizăm bucuria de la 00? nu știu, îmi scapă ceva, nu are sens.” Ok, profesorul număra ca voi să începeți să vă sincronizați la un moment zero. De revelion poate profesorul e ceasul iar noi, cei care rostim cifrele de pe ceas, suntem actorii care cântă în sincron. „Adică atunci când numărăm, ne sincronizăm cu toții, cântăm deja?” Da, și când numărăm și când strigăm, ne pupăm, îmbrățișăm, ciocnim șampanie, lansăm artificii...poate asta facem, cântăm cu toții în același timp. „Nu m-am gândit niciodată așa.” Nici eu. (…) „Adică, miliarde de oameni fac același lucru și se gândesc la aceeași idee în același timp...” Da, adică în loc de un examen sau un pericol din care am scăpat cu bine, poate e o întâlnire între toți oamenii de pe planetă.„Interesant, o dată pe an, ne întâlnim cu toții în acele secunde, minute sau ore.” Da, cu ajutorul ceasului. Cu alte cuvinte, nu am putea spune, nu că ne întâlnim ca să numărăm, ci că numărăm ca să ne putem întâlni? „Ba da, înțeleg dar de ce facem asta? De ce ne întâlnim cu toții?” Poate fiecare are motivul lui. Tu de ce nu vrei să vii la marea întâlnire cu planeta?„Nu știu (...) dar poate o să merg totuși să fac revelionul cu prietenele mele.” Poate mergi, ceas ai, observ că porți tot timpul ceasul ăsta la mână, este foarte frumos. „De aceea îl port, îmi place foarte mult, îl am de la bunica.” Ca și caleidoscopul, nu? „Da.” Poate îți iei și caleidoscopul cu tine.
Întrebarea Alexandrei este totuși foarte interesantă. De ce se întâlnesc 8 bilioane de oameni o zi pe an? Pentru a număra infinitul?
Poate răspunsul are legătură ce ceea ce spunea Pascal în urmă cu patru secole. “Sufletul nostru e aruncat în trup unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva. Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un picior la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului devenind un pur neant”. Așadar, fie că numărăm infinitul în încercarea de a face infinitul finit, fie că numărăm infinitul în încercarea de a deveni noi infiniți, rezultatul este mereu același. Infinitul este câștigător, ne învăluie și ne transformă în neant întrucât noi suntem finiți. Dar dacă numărăm infinitul împreună? Dacă 8 bilioane de oameni finiți numără infinitul în același timp?
Începutul de an este poate cel mai potrivit moment să privim lucrurile din perspectiva lui Fritz Riemann. Angoasa face parte din natura umană, spune el. Iar ceea ce se schimbă sunt numai obiectele angoasei, ceea ce stârnește angoasa și măsurile pe care le folosim ca să luptăm cu ea. Formele angoasei țin de poziția noastră în lume, de condiția noastră de a fi suspendați între două mari antinomii, pe care trebuie să le trăim în contrarietatea lor ireconciliabilă. Iar asta pentru că ne-am născut într-o lume guvernată de patru impulsuri puternice: revoluția înconjurătoare (pământul înconjoară Soarele într-un anumit ritm); autoînvârtirea (pământul se învârte în jurul propriei axe); forța gravitațională care păstrează laolaltă lumea noastră, tinzând către mijloc, fiind o forță coezivă și stabilizatoare; forța portantă care este tendința centrifugă de a părăsi mijlocul către exterior, împinge mai departe spre desprindere, vrea sa dea drumul. Numai echilibrul acestor patru impulsuri garantează ordinea vitală în care trăim. Preponderența sau eliminarea uneia dintre ele ar tulbura sau ar distruge marea ordine și ar duce la haos. Omul este supus legităților acestui sistem, spune Riemann, și poartă în sine impulsurile descrise, în calitate de forțe pulsionale inconștiente și în același timp de cerințe latente. Astfel că rotației Pământului în jurul propriei axe îi corespunde sensul psihologic al individuației, cerinței de a deveni o ființă singulară, un individ unic. Revoluției, mișcării în jurul soarelui ca astru central, îi corespunde cerința de a ne plasa în ordinea unui context mai mare, de a ne limita propria voință în favoarea contextelor suprapersonale. Gravitației îi corespunde impulsul nostru pentru durabilitate și constanță. Forței portante îi corespunde impulsul care ne impinge mereu înainte, spre schimbare și transformare.
Este posibil oare ca la sfârșitul fiecărui an ceea ce facem de fapt este să ne unim forțele și să încercăm ceea ce nu am reușit în restul anului, să conciliem și să echilibrăm cumva toate cele patru cerințe fundamentale, individuația și suprapersonalul, durabilitatea și schimbarea? Să reușim și noi ceea ce reușește Pământul care ne găzduiește, să scăpăm de haos fără a fi cuprinși de angoasă? Oare trăim începuturile, momentele zero ca momente perfect echilibrate în care cele patru impulsuri, în ciuda contrarietății lor, se așează într-o dinamică conciliabilă? Și oare nu este acest echilibru cel care dă sensul unui nou început și al schimbării în bine? Avem nevoie de momente, poate doar secunde în care acest echilibru imaginat să ne ofere șansa de a putea vedea noi perspective pentru viitor? Iar acest echilibru nu este chiar o împăcare, o îmbrățișare tandră între finit și infinit? Scurte clipe de remiză în care, în fața marelui infinit să nu ne simțim goi, nonexistenți, pierduți în vid sau dizolvați în neant? În fața micului finit să nu ne simțim capturați, neajutorați și limitați? Avem oare nevoie să ne întâlnim cu toții ca ființe finite, sfidând infinitul care ne amenință cu neantul și cucerindu-l prin prezența noastră doar pentru a ne pregăti să facem față contrariilor ireconciliabile, dezordinii și angoaselor ce urmează să se nască din nou? La mulți ani infiniți!