Psihanaliza în lume: între tăcere și cuvânt

Despre răspunsuri, întrebări și presiunea de a ști

Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 18.15, îmi parcam mașina în rondul Kiseleff, un loc special ales pentru a-mi oferi o plimbare de zece minute pe jos, până la Seneca Anticafe, librăria unde urma să aibă loc prima întâlnire din seria „Dialoguri Psihanalitice”. Seara era tăcută si, deloc surprinzător, de caldă…A trecut mult timp de când vremea s-a adaptat la viteza lumii în care trăim, mi-am spus. Să încetăm deci să ne mai prefacem surprinși de gradele care ajung până la zece, în toiul iernii. Orașul însă fremăta domol, ca o ființă ce-și adună răsuflarea înainte de a rosti ceva important. Pașii mă duceau spre librărie, dar mintea mea rătăcea printre idei, pendulând între trecut și viitor, între tradiție și schimbare. Aveam o stare contradictorie, prinsă într-un amestec de optimism și scepticism, pe care aș numi-o, cu ezitarea lipsei de asumare, îngrijorare euforică. Mă întrebam dacă ceea ce urma să se întâmple va fi începutul unei deschideri reale sau doar o altă încercare de a păstra psihanaliza într-un echilibru precar, între profunzime și vulgarizare. Mă gândeam la Freud, la primele sale cercuri de inițiați, la felul în care psihanaliza s-a ferit mereu de expunere, dar și la inevitabila nevoie de schimbare, de adaptare la o lume care cere transparență.

Mă gândeam la dubla realitate pe care o trăiesc în cabinet, o polaritate care devine din ce în ce mai evidentă. Pe de o parte, tinerii sunt surprinzător de inteligenți, capabili să formuleze gânduri și întrebări pe care, poate eu, la vârsta lor, nici nu le-aș fi putut concepe. Există o critică recurentă, aproape reflexă, la adresa lor: „Tinerii nu mai citesc!”, „Nu mai au răbdare să asimileze cunoștințe!”, „Sunt superficiali!” – ca și cum fiecare generație anterioară ar fi fost un bastion al profunzimii și culturii absolute. Dar realitatea e mai complexă. Tinerii nu mai citesc în același fel, dar asta nu înseamnă că nu mai citesc. Informația nu mai vine doar din paginile cărților, ci dintr-un flux continuu de surse – podcasturi, interviuri, articole, documentare, conversații, experiențe colective. Sunt expuși la o gamă largă de idei și, chiar dacă uneori accesul rapid la informație le fragmentează atenția, le oferă în schimb o flexibilitate mentală extraordinară. Ei pot naviga cu ușurință printre concepte complexe, pot îmbina domenii și pot construi punți între discipline pe care generațiile anterioare le-ar fi menținut izolate. Această expunere accelerată la idei le-a adus nu doar o inteligență sporită, ci și o capacitate emoțională mai nuanțată. În dialogurile mele cu adolescenți și tineri adulți, descopăr adesea o profunzime a gândirii pe care o recunosc, poate din invidie, ca fi existând și în mine la vârsta lor, dar pe care nu aș fi putut să o pun în cuvinte atunci. Ei pot! Iar asta nu e un semn de superficialitate, ci de progres. Bineînțeles că există și reversul medaliei. Această supraexpunere la informație vine și cu un preț emoțional ridicat. Dacă înainte întrebările profunde își găseau răspuns într-un ritm mai lent, astăzi, lumea oferă răspunsuri înainte ca întrebarea să fie pe deplin formulată. Oamenii sunt inundați cu citate inspiraționale, cu teorii de dezvoltare personală, cu sfaturi despre cum să trăiești, cum să simți, cum să iubești, cum să suferi corect. Prea multe voci, prea multe perspective, prea multe adevăruri simultane. Problema nu este că oamenii caută răspunsuri, ci că sunt copleșiți de ele, fără răgazul de a le integra. Îi aud spunând: „Am citit, am ascultat, am înțeles, dar tot nu știu cine sunt. Tot nu știu ce să fac.” Și nu pentru că nu sunt inteligenți sau introspectivi, ci pentru că nu au timp să tacă, să se asculte, să lase răspunsurile să fie create și descoperite în interiorul lor. Întâlnesc în cabinet oameni bulversați, confuzi, aproape epuizați de căutările lor. Nevoia de răspunsuri, atât de umană, devine uneori copleșitoare. Să cauți un răspuns nu este semn de slăbiciune, ci de curiozitate, de dorință de a înțelege și de a trăi. Însă, când răspunsurile vin prea repede și în forme predefinite, ele nu mai sunt o călăuză, ci devin un labirint. În acest labirint, ca psihoterapeut, am câștigat, de-a lungul anilor, o ușurință tot mai mare de a mă orienta. Uneori simt un curaj și o claritate de a înainta printre meandrele proceselor terapeutice de parcă aș putea vedea dincolo de pereții labirintului. Alteori, simt oboseala. O oboseală profundă, care nu vine din efortul muncii în sine, ci din necesitatea constantă de a distinge între două nevoi diferite ale oamenilor: pe de o parte, nevoia autentică de a primi răspunsuri vii, reale, de a vedea cum simte și cum gândește o altă persoană; pe de altă parte, nevoia disperată de răspunsuri servite, deja împachetate, de certitudini care să elimine incertitudinea interioară.

Aici intervine presiunea! O presiune subtilă și constantă asupra psihanaliștilor de a menține acel echilibru fragil între autenticitate și răbdare, între a da ceva și a nu oferi totul de-a gata. Într-o lume care oferă răspunsuri instantanee, psihanaliza rezistă în mod paradoxal – refuză să dea răspunsuri prestabilite. Asta o face esențială, dar și dificilă. Psihanalistul trebuie să navigheze între două nevoi aparent opuse: să fie autentic, să răspundă real și viu, fără teama de a fi transparent în gândurile și sentimentele sale, dar și să reziste presiunii de a furniza certitudini care ar elimina efortul interior al clientului de a se descoperi și de a se crea pe sine. La evenimentul „Dialoguri Psihanalitice”, am văzut această dinamică desfășurându-se în timp real. Publicul punea întrebări cu dorința firească de a primi răspunsuri clare și directe. Colegii mei, Gabriel Cicu și Mădălina Gane, au rezistat eroic și au reușit ceva remarcabil: să nu cedeze presiunilor timp de două ore! Au creat un spațiu de reflecție, au deschis direcții, dar nu au închis sensuri. Au reușit să păstreze spațiul librăriei viu, deschis și creativ, fără a-l umple cu răspunsuri convenționale sau standardizate, cu mesaje schematice și superficiale. Au demonstrat că psihanaliza poate intra în dialog cu publicul fără a se pierde pe sine.

Aceste eforturi sunt necesare pentru ca oamenii să înțeleagă că schimbarea nu vine dintr-o revoluție zgomotoasă, ci dintr-un efect de undă. O piatră cade într-un lac liniștit și, pentru o clipă, pare că nu se întâmplă nimic. Apa își primește greutatea fără împotrivire, iar impactul este aproape imperceptibil. Dar, dacă privești cu atenție, cercurile încep să se formeze, să se lărgească, să se îndepărteze de punctul inițial. Nu mai aparțin pietrei, nu mai sunt ale ei, dar există pentru că ea a fost acolo. Se spune că între oricare două persoane de pe acest pământ există cel mult șase legături, șase pași invizibili care unesc un străin dintr-un colț îndepărtat al lumii cu noi. De aceea, cred că nu e nevoie de certitudini sau fapte grandioase pentru a schimba lumea. E nevoie doar de acel moment potrivit, în care un mesaj cade în sufletul cuiva și începe să vibreze. Poate nu vedem unde ajunge, poate nu îi știm drumul, dar unda se propagă. Acesta este poate rolul psihanalizei în spațiul public: să nu ofere răspunsuri prefabricate, să nu se predea presiunii de a livra certitudini, dar să continue să creeze unde, să inspire, să pună întrebări.

Și dacă, dintr-o sală plină, doar o singură persoană a auzit ceva ce avea nevoie să audă, ceva ce a avut sens, atunci întâlnirea, dialogul a avut succes!

Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 20.15, mă îndreptam spre parcarea de la rondul Kiseleff. Niciun gând, nicio stare contradictorie nu mai îmi nelinișteau mintea și sufletul. O singură întrebare reușea să arunce un petic de umbra peste optimismul meu euforic: De ce naiba oi fi parcat atât de departe? Răspunsul a venit repede, de parcă era deja acolo, pregătit: E bună o plimbare de seară…o seară surprinzător de caldă…în toiul iernii…cu atât mai bună cu cât de mâine intrăm în Făurar, cu șanse reale pentru o lume mai bună!

Gelozia, ca mască a Invidiei

„Sunt un zeu gelos!”, spune Dumnezeu în Geneza. În schimb, El poruncește: “Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tau!”, invidia fiind unul dintre cele șapte „păcate de moarte”. Așadar, gelozia și invidia au fost separate încă de la facerea lumii. Și rădăcinile semantice ale termenilor ne arată o diferențiere clară. Cuvântul gelos derivă din grecescul zelos, zelul fiind înțeles de greci ca un atașament adânc față de o persoană sau obiect. Cuvântul invidie derivă din latinescul invidere care înseamnă a-l privi pe altul cu răutate sau dușmănie. Psihologia vorbește despre gelozie ca fiind o emoție complexă care implică trei persoane. Prima simte frica de a nu o pierde pe a doua, în favoarea unei a treia persoane. Invidia este, de asemenea, o emoție complexă, însă spre deosebire de gelozie, implică doar două persoane care nu sunt neapărat, ca în cazul geloziei, angajate într-o relație de iubire. Invidia este, așadar, independentă de iubire și apare atunci când o persoană își dorește ceva ce nu are dar care este în posesia celei de-a doua persoane. Limbajul comun ignoră însă de multe ori aceste diferențe, termenul gelos fiind folosit pentru ambele emoții. Dicționarul admite de asemenea că cei doi termeni pot deveni sinonimi. Mai multe studii făcute de psihologia socială au încercat să înțeleagă confuzia dintre cele două emoții, arătând că aceasta se datorează multitudinii de situații interpersonale în care oamenii simt gelozia și invidia în același timp, fiind generate una de cealaltă. Și atunci, dacă gelozia este legată de iubire iar invidia de ură, am putea oare confunda la fel de ușor iubirea cu ura? Dacă Dumnezeu nu s-ar fi declarat gelos în timp ce interzicea invidia, oare DEX-ul ar fi admis o sinonimie și între antonimele iubire și ură? 

Cert este că în drumurile noastre spre iubire, am trăit inevitabil gelozia. Oricât ne-am dori și oricât de multe teorii idealiste ar încerca să găsească o formulă a iubirii care să nu ne chinuie deloc, a nu trăi niciodată niciun pic de teamă că am putea pierde persoana pe care o iubim, rămâne o idee nepământeană. Astfel că asociem, în mod firesc și justificat, gelozia cu iubirea iar când simțim gelozia celuilalt, simțim că avem dovada de necontestat a iubirii dintre noi. Invidia celuilalt, în schimb, este dureroasă întrucât o trăim ca pe o dovadă a ne-iubirii. Devine opusul iubirii pe măsură ce celălalt nu o poate controla, stopa, conține, lăsând-o să atingă distructivitatea. Și atunci, gelozia născută din iubire nu este oare cea mai la îndemână apărare împotriva acestei distructivități a invidiei?

Clienta mea, L.H. s-a îndrăgostit cu câteva luni înainte de sărbătorile de iarnă, situația ei demonstrând încă o dată că finalul de an ne poate vulnerabiliza atât de tare încât luminițele decorative pot dobândi puterea de a lumina limite care au reușit să stea în umbră tot restul anului. L.H. avea toate motivele să simtă că noua ei relație era una promițătoare, cu mare potențial pe termen lung. Astfel că ea și noul partener au început să își facă planuri de sărbători. Prietena cea mai bună a lui L.H. avea însă suspiciuni în privința acestei relații, suspiciuni care se dovedeau a fi nefondate și pe care și le exprima din ce în ce mai direct. L.H. descoperea o latură nouă a prietenei, care îi fusese alături la greu, în perioadele de singurătate, și încerca din răsputeri să o înțeleagă și să nu o neglijeze. A încercat să o includă în planurile ei de sărbători însă aceasta a refuzat, arătându-se în același timp, neglijată. Reușea astfel să arunce o umbră din ce în ce mai mare de suferință asupra fericirii trăite de L.H. în noua relație.

-E invidi...e geloasă! a concluzionat L.H. scuturându-se de tristețe și ridicându-și colțurile gurii în sus, într-o timidă bucurie spontană.

Am simțit nevoia ei de a se apăra de suferința produsă de prietena ei însă în același timp am simțit riscul de a-și compromite sărbătorile de iarnă. Am ales să încerc să salvez sărbătorile, lăsând-o fără apărarea geloziei.

 -Voiai să spui invidioasă și te-ai corectat..., i-am spus.

 -Da, am greșit, le mai încurc uneori. Colțurile gurii i-ai coborât însă am simțit că va face față adevărului scăpat de inconștientul ei.

 -Poate nu ai greșit, e posibil oare ca o parte din tine să o simtă pe prietena ta, invidioasă?

 -Da, dar pe ce să fie invidioasă?

 -Pe relația ta. E geloasă pe partenerul tău pentru că te pierde în favoarea lui sau e invidioasă pe tine pentru că tu ai început o relație frumoasă în timp ce ea este în continuare singură?

 -Dar ea nu vrea o relație acum, vrea să fie singură..., mi-a răspuns L.H. în timp ce colțurile gurii i s-au lăsat de tot în jos.

 -Poate nu mai vrea...poate nu mai vrea cel puțin de sărbători.

Nenăscută din iubire, poate sta invidia alături de iubire în interiorul aceleiași persoane, dacă depășește o anumită limită? Poate deveni distructivă în timp ce stă lângă iubire? Sau invidia distructivă nu poate apărea lângă iubire? Dar ce spunem despre gelozie atunci când aceasta nu poate fi controlată, nu poate fi oprită din a deveni distructivă? Ce se întâmplă cu teama izvorâtă din iubire care amenință să distrugă iubirea? Poate oare iubirea să nască o emoție și să o lase să crească până devine opusul ei? Sau de fapt acolo nu a fost iubire încă de la început? Putem vorbi despre o iubire fără imunitate la propriile slăbiciuni? Sau poate doar despre un mugure de iubire care nu a reușit să treacă de viscolul iernii? Acest mugure poate fi salvat de căldura neîntârziată a soarelui de primăvară sau vorbim despre un mugure care a putrezit sub zăpadă? Poate știința cu ajutorul celor mai moderne tehnici să extragă adn-ul iubirii din acest mugure oprit din evoluție și să-l cloneze pentru a-i da o nouă șansă la dezvoltare?

 Articolul nu își propune să răspundă la aceste întrebări întrucât nu își propune să găsească o definiție a iubirii. Fiecare persoană, fiecare client din cabinetul de psihoterapie psihanalitică, își va găsi propria definiție pe măsură ce se cunoaște, se descoperă și se creează pe sine. Aceste întrebări devin inevitabile în procesul de cunoaștere de sine și de cunoaștere a iubirii. Articolul își propune, în schimb, să reamintească faptul că, invidia și gelozia, chiar dacă au fost separate pentru a fi înțelese, au plecat din același loc și din același timp. Poate nu din același mugure, dar cu siguranță din doi muguri gemeni, lipiți unul de celălalt. Limbajul psihanalitic ne ajută în acest sens căci invidia și gelozia nu sunt trăite neapărat în relație cu alte persoane, ci în relație cu alte “obiecte”, „obiectele” fiind atât persoane, cât și orice altceva, lucruri, fenomene, trăiri. Copilul mic, în procesul său de separare și diferențiere de mamă, va simți gelozie pe celelalte obiecte ale dorinței mamei, printre acestea fiind nu doar persoane dar și lucruri care suscită interesul, atenția și plăcerea mamei, cum ar fi jobul sau o carte. Copilul va simți frica de a nu-și pierde mama de care are atâta nevoie și va deveni gelos pe carte, de exemplu, pentru că aceasta are atenția și interesul mamei. Va deveni totodată invidios pe carte pentru că are calități care o atrag pe mamă. Atât în cazul geloziei cât și în cazul invidiei sunt implicate doar două persoane. Vorbim totuși despre trei obiecte: copilul, mama și cartea. Copilul va simți legătura dintre gelozia și invidia lui pe carte și va simți că le poate rezolva pe amândouă în același mod: obținând calitățile cărții și atrăgându-i mamei atenția pe care simte că a pierdut-o în favoarea cărții. Dacă nu poate obține calitățile cărții, va încerca poate cealaltă variantă, aceea de a-și diminua gelozia și invidia pe carte și de a încerca să o iubească, la fel cum face și mama. Va sta lângă mama și va citi și el și astfel vor fi împreună toți trei în același timp. O situație win-win, toată lumea câștigă, nimeni nu pierde. Copilul va lua o carte și se va așeza lânga mama lui. Va descoperi că el nu știe, că nu poate să citească. Dacă nici mama, nici “cartea” nu-l văd, nu-i înțeleg suferința, copilul va reveni la varianta invidiei dar de data aceasta, invidia nu va mai fi legată doar de calitățile cărții, ci și de putința mamei de a citi, pe care el nu o are. Va descoperi cum calitățile cărții sunt strâns legate de anumite caracteristici ale mamei, mama și cartea fiind legate printr-o relație intersubiectivă. La un capăt sunt calitățile cărții, la celălalt capăt sunt calitățile mamei, acestea oglindindu-se reciproc, fiecare fiind reflexia celeilalte. Invidia pe calitățile cărții se va confunda cu invidia pe calitățile mamei, toate acestea amestecându-se la rândul lor cu gelozia inițială. Dacă copilul se va simți copleșit de acest amalgam de trăiri amestecate, negăsind nicio cale de rezolvare, de calmare, pentru că nu este ajutat în acest sens nici de mamă, nici de „carte”, gelozia și invidia vor continua să se dezvolte devenind distructive. Una din variantele posibile este ca invidia să rămână tăcută, copilul renunțând la a mai încerca să obțină calitățile mamei și/sau ale cărții în timp ce gelozia s-ar putea face auzită uneori prin comportamente excesive de posesivitate asupra mamei sau/și asupra cărții. Acest copil, devenit adult, ar putea crea persoanelor față de care își manifestă gelozia, iluzia iubirii ce le-o poartă, în timp ce el, în realitatea lui interioară, trăiește în avans frica imensă de pierdere a unui obiect față de care iubirea nici nu a apucat să depășească stadiul de sămânță.

 În concluzie, atât gelozia care este născută din iubire cât și invidia care nu este născută din iubire, pot exista alături de iubire atâta timp cât sunt benigne, cât pot fi conținute, cât pot fi controlabile de către iubire. În această situație, ele sunt două emoții complexe care pot fi percepute, trăite separat, diferențiate una de cealaltă pentru a putea fi controlate. Dacă una dintre ele devine malignă, o trage și pe cealaltă după ea. Astfel, gelozia și invidia se vor confundă una cu cealaltă, fiecare ascunzându-se în spatele celeilalte, fiecare purtând masca celeilalte, devenind un tot distrugător al iubirii. Poate iubirea supraviețui? Poate iubirea fi salvată? Dacă răspunsul pare imposibil, s-ar putea să fie ascuns sub multe alte întrebări.

 L.H. a avut răbdarea și tăria de a da la o parte întrebare cu întrebare și de a-și dezveli astfel adevărurile. A văzut gelozia și invidia confundându-se una cu cealaltă deasupra granițelor pe care le împart, pentru ca apoi să le poată vedea separat și să le poată diferenția. A avut astfel, pentru prima oară în viața ei, Sărbători Fericite!

Echilibrul, între neant și infinit

“Natura reîncepe mereu aceleaşi lucruri, anii, zilele, ceasurile; aşa se creează un fel de infinit şi de eternitate” spunea filosoful și matematicianul Blaisse Pascal în urmă cu patru secole. Poate de aceea el a fost și primul om din istorie care a purtat la mână un ceas, legat de încheietură cu o sfoară.

Uneori oamenii sunt parcă pierduți undeva în interiorul infinitului. Și chiar dacă sunt speriați de imensitatea cu care se confundă și care îi dizolvă, a număra infinitul îi sperie și mai tare căci atunci încep să se simtă finiți și capturați în propriile limite. Alteori, oamenii se simt atât de prizonieri în finitatea lor, încât nu se pot opri din numărat.

Alexandra a început terapia cu 30 de zile înainte de Revelion, cu 60 de zile înainte de a împlini 18 ani, cu 6 luni înainte de examenul de bacalaureat și cu 8 luni înainte de adminterea la facultate. Relația noastră nu era nici ea una nedeterminată, nedefinită ca durată. Ședințele ne erau numărate. Paradoxal, sau nu, Alexandra reușea să își atingă de obicei scopurile sub presiunea timpului. Doar că acum erau prea multe numere iar Alexandra nu mai făcea față anxietății pierderii eternității și conectării ei la lumea finită. Avea nevoie de ajutor. Ca foarte mulți adolescenți, Alexandra se dovedea a fi un critic extrem de exigent al sărbătorilor și al tradițiilor din jurul lor. Aparent, pierduse sensul în confuzia dintre mijloc și scop. Iată ce spunea cu 10 zile înainte de Crăciun:

„Mă uitam pe lista de cumpărături făcută de mama și nu-mi venea să cred. De ce 5 kilograme de făină, de ce 3 pungi de stafide, de ce 5 și nu 3, de ce 3 și nu 2? Ce e cu cantitățile astea? Și de ce face lumea atâta mâncare de Crăciun? De ce se agită oamenii în halul ăsta de sărbători? De ce mișună prin tot orașul? Parcă ar avea un scop precis, o destinație. Înțeleg ideea nașterii lui Isus dar noi ce facem, pregătim nașterea Domnului sau ne pregătim pe noi ca Domnul să ne găsească într-un anumit fel?” (...) Oamenii se comportă ca și cum urmează un examen? „Da, exact!” Și încearcă să îngrașe porcul în ajunul Crăciunului? „Da și ascund mizeria sub preș. (...) Cum e și cu decorațiunile de Crăciun. Mă uitam aseară pe geamul din autobuz. Mii și milioane de beculețe care nu se văd bine deloc pe fondul ăsta gri. Era frumos dacă era zăpadă dar așa e oribil. La un moment dat parcă am amețit. Mi se învârteau beculețele alea în cap. (...) Când eram mică îmi plăceau foarte mult. (…)Semănau cu imaginile pe care le vedeam prin caleidoscop. Mă fascina caleidoscopul. Nu-mi venea să cred că cele doar 6 pietricele colorate se aranjau în modele infinite doar pentru că eu învărteam tubul.” Dar știi că nu se aranjau așa doar pentru că învârteai tubul, nu? „Dar de ce?” Datorită rotației tale dar și datorită oglinzilor din partea cealaltă a tubului. „A da, și oglinzile.” Acum, decorațiunile de Crăciun te fac să te simți ca și cum ai fi în interiorul caleidoscopului? „Da!” Nu așa te simțeai și când erai mică? „Ba da dar atunci îmi plăcea pentru că eu învârteam caleidoscopul.”

Iată ce spunea Alexandra cu 3 zile înainte de Revelion:

„O să dorm de Revelion (...) Mi se pare aberant să începem să numărăm secundele până la miezul nopții. Care e ideea în a număra 365 de zile și în ultimele secunde să începem să numărăm înapoi doar pentru ca să începem să numărăm iar de la 0?! A trecut un an, au trecut 365 de zile, și încep alte 365 de zile. Și ce, care e faza? Cred că sunt eu nebună pentru că mie îmi vine în minte faza aia din filme, cu cronometrul acela de la bombă care numără invers secundele până la explozie și e un tip care trebuie să taie ori firul roșu, ori firul albastru. Așa e momentul ălă de la 12 noaptea de Revelion. Parcă sărbătorim faptul că nu am murit în anul care se termină și-l apucăm și pe următorul.” (...) Îți vine altceva în minte legat de ideea de a număra împreună cu ceilalți? „Da, la cursurile de actorie când trebuia să cântăm cu toții, profesorul număra ca să ne dea startul.” Ca să începeți toți în același timp, ca să vă sincronizați? „Da.” Poate facem același lucru de revelion, nu? „Păi, profesorul număra ca să începem noi să ne sincronizăm, acum de revelion numărăm secundele de la ceas care oricum se numără singure, ca să ne sincronizăm bucuria de la 00? nu știu, îmi scapă ceva, nu are sens.” Ok, profesorul număra ca voi să începeți să vă sincronizați la un moment zero. De revelion poate profesorul e ceasul iar noi, cei care rostim cifrele de pe ceas, suntem actorii care cântă în sincron. „Adică atunci când numărăm, ne sincronizăm cu toții, cântăm deja?” Da, și când numărăm și când strigăm, ne pupăm, îmbrățișăm, ciocnim șampanie, lansăm artificii...poate asta facem, cântăm cu toții în același timp. „Nu m-am gândit niciodată așa.” Nici eu. (…) „Adică, miliarde de oameni fac același lucru și se gândesc la aceeași idee în același timp...” Da, adică în loc de un examen sau un pericol din care am scăpat cu bine, poate e o întâlnire între toți oamenii de pe planetă.„Interesant, o dată pe an, ne întâlnim cu toții în acele secunde, minute sau ore.” Da, cu ajutorul ceasului. Cu alte cuvinte, nu am putea spune, nu că ne întâlnim ca să numărăm, ci că numărăm ca să ne putem întâlni? „Ba da, înțeleg dar de ce facem asta? De ce ne întâlnim cu toții?” Poate fiecare are motivul lui. Tu de ce nu vrei să vii la marea întâlnire cu planeta?„Nu știu (...) dar poate o să merg totuși să fac revelionul cu prietenele mele.” Poate mergi, ceas ai, observ că porți tot timpul ceasul ăsta la mână, este foarte frumos. „De aceea îl port, îmi place foarte mult, îl am de la bunica.” Ca și caleidoscopul, nu? „Da.”  Poate îți iei și caleidoscopul cu tine.

Întrebarea Alexandrei este totuși foarte interesantă. De ce se întâlnesc 8 bilioane de oameni o zi pe an? Pentru a număra infinitul?

Poate răspunsul are legătură ce ceea ce spunea Pascal în urmă cu patru secole. “Sufletul nostru e aruncat în trup unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva. Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un picior la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului devenind un pur neant”.  Așadar, fie că numărăm infinitul în încercarea de a face infinitul finit, fie că numărăm infinitul în încercarea de a deveni noi infiniți, rezultatul este mereu același. Infinitul este câștigător, ne învăluie și ne transformă în neant întrucât noi suntem finiți. Dar dacă numărăm infinitul împreună? Dacă 8 bilioane de oameni finiți numără infinitul în același timp?

Începutul de an este poate cel mai potrivit moment să privim lucrurile din perspectiva lui Fritz Riemann. Angoasa face parte din natura umană, spune el. Iar ceea ce se schimbă sunt numai obiectele angoasei, ceea ce stârnește angoasa și măsurile pe care le folosim ca să luptăm cu ea.  Formele angoasei țin de poziția noastră în lume, de condiția noastră de a fi suspendați între două mari antinomii, pe care trebuie să le trăim în contrarietatea lor ireconciliabilă. Iar asta pentru că ne-am născut într-o lume guvernată de patru impulsuri puternice: revoluția înconjurătoare (pământul înconjoară Soarele într-un anumit ritm); autoînvârtirea (pământul se învârte în jurul propriei axe); forța gravitațională care păstrează laolaltă lumea noastră, tinzând către mijloc, fiind o forță coezivă și stabilizatoare; forța portantă care este tendința centrifugă de a părăsi mijlocul către exterior, împinge mai departe spre desprindere, vrea sa dea drumul. Numai echilibrul acestor patru impulsuri garantează ordinea vitală în care trăim. Preponderența sau eliminarea uneia dintre ele ar tulbura sau ar distruge marea ordine și ar duce la haos.  Omul este supus legităților acestui sistem, spune Riemann, și poartă în sine impulsurile descrise, în calitate de forțe pulsionale inconștiente și în același timp de cerințe latente. Astfel că rotației Pământului în jurul propriei axe îi corespunde sensul psihologic al individuației, cerinței de a deveni o ființă singulară, un individ unic. Revoluției, mișcării în jurul soarelui ca astru central, îi corespunde cerința de a ne plasa în ordinea unui context mai mare, de a ne limita propria voință în favoarea contextelor suprapersonale. Gravitației îi corespunde impulsul nostru pentru durabilitate și constanță. Forței portante îi corespunde impulsul care ne impinge mereu înainte, spre schimbare și transformare.

Este posibil oare ca la sfârșitul fiecărui an ceea ce facem de fapt este să ne unim forțele și să încercăm ceea ce nu am reușit în restul anului, să conciliem și să echilibrăm cumva toate cele patru cerințe fundamentale, individuația și suprapersonalul, durabilitatea și schimbarea? Să reușim și noi ceea ce reușește Pământul care ne găzduiește, să scăpăm de haos fără a fi cuprinși de angoasă? Oare trăim începuturile, momentele zero ca momente perfect echilibrate în care cele patru impulsuri, în ciuda contrarietății lor, se așează într-o dinamică conciliabilă? Și oare nu este acest echilibru cel care dă sensul unui nou început și  al schimbării în bine? Avem nevoie de momente, poate doar secunde în care acest echilibru imaginat să ne ofere șansa de a putea vedea noi perspective pentru viitor? Iar acest echilibru nu este chiar o împăcare, o îmbrățișare tandră între finit și infinit?  Scurte clipe de remiză în care, în fața marelui infinit să nu ne simțim goi, nonexistenți, pierduți în vid sau dizolvați în neant? În fața micului finit să nu ne simțim capturați, neajutorați și limitați? Avem oare nevoie să ne întâlnim cu toții ca ființe finite, sfidând infinitul care ne amenință cu neantul și cucerindu-l prin prezența noastră doar pentru a ne pregăti să facem față contrariilor ireconciliabile, dezordinii și angoaselor ce urmează să se nască din nou? La mulți ani infiniți!