Cadrul psihanalitic, un spațiu între lumi

Articol inspirat de evenimentul “Cadrul psihanalitic” din seria Dialoguri Psihanalitice, moderat de Anca Donțu și Andreea Chițu

Există locuri în care realitatea se ordonează, unde timpul se fragmentează în unități previzibile, unde pereții delimitează un spațiu închis, protejat, unde o voce se așază față în față cu tăcerea, unde un scaun sau un divan devin repere fixe într-un teritoriu necunoscut. Un astfel de loc este cadrul psihanalitic. Imaginat pentru prima oară de Sigmund Freud, acest cadru este perceput uneori ca limitativ, arbitrar, ca un perete invizibil care separă libertatea absolută de un spațiu bine reglementat. Dar este cadrul un refugiu sau o constrângere? Este el o poartă spre adevăr sau o scenă unde se joacă piesa interacțiunilor umane?

Unii autori spun despre cadru că trebuie să fie un teren bine definit, o matrice în care să se poată dezvolta capacitatea clientului de a reflecta asupra propriei experiențe, o platformă stabilă care să reziste sub greutatea clientului de a-și vedea propriile patternuri relaționale și sub eforturile analistul de a facilita reflecția și schimbarea. Ne putem imagina o piscină, în care explorarea devine posibilă datorită limitelor sale – margini bine trasate, apoi o adâncime controlabilă, o siguranță care dă permisiunea de a ne abandona apei. Spre deosebire de mare, piscina nu ne dă iluzia infinitului, dar nici nu ne lasă la voia întâmplării, în bătaia valurilor impredictibile. Din această perspectivă, marea rămâne un ideal seducător, realitatea profundă a lucrurilor fiind descoperită doar acolo unde se poate imagina o formă, un sens care să facă întâlnirea dintre doi oameni posibilă. Căci adevărata mișcare, adevărata căutare de sine nu înseamnă rătăcire fără repere, ci un drum care se lasă construit de fiecare pas ce-și găsește sprijin, de fiecare întoarcere la un punct de reper. La fel ca privirea umană, care este natural bidimensională și care are nevoie de puncte de referință pentru a percepe adâncimea, mintea are nevoie de un cadru pentru a nu se pierde în infinit. Privim un tablou și avem senzația că ne putem cufunda în imaginea sa, că putem trece dincolo de suprafață. Poate chiar rama face acest lucru posibil, cea care delimitează spațiul și oferă o graniță clară între interior și exterior.

Dar oamenii au avut întotdeauna dorința de a vedea mai mult, de a depăși limitele percepției. De aceea, pentru a suplini vederea bidimensională și eforturile creierului de a construi cea de-a treia dimensiune, cinematografia a inventat iluzia vederii absolute odată cu imaginea 3D, oferindu-le spectatorilor senzația că sunt în interiorul scenei. Este vorba, bineînțeles, de o capcană regizorală: spectatorul crede că vede totul, în timp ce atenția îi este ghidată exact acolo unde vrea regizorul. Cinematografia lucrează cu un spațiu de experiență iar regizorul nu lasă niciodată spectatorul să vadă totul. El decide ce va fi focalizat, ce va fi ascuns în umbra, ce va fi tăiat din montaj. Dacă spectatorul îndrăznește să își mute privirea, să-și forțeze simțurile a procesa un spațiu care nu le aparține, va apărea disconfortul sau chiar durerea de cap. În mod similar spectatorilor 3D, clienții psihoterapiei pot crede că, fără cadru, ar fi mai liberi. Mulți autori însă subliniază că asta ar echivala haosul, acel haos care amenință să înghită experiența. Altfel spus, în absența cadrului, realitatea emoțională ar deveni asemenea unui film fără montaj, fără focalizare, un colaj brut, imposibil de procesat. Heinz Kohut, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai narcisismului, a explicat că fără cadru, clientul este asemenea unui narcisic care își caută reflexia în suprafețe distorsionate – fie că sunt oglindiri deformate ale celorlalți, fie că este o mare fără țărm, fără repere. Thomas Ogden spunea că fără cadru, experiențele intense rămân doar frânturi de experiențe neînțelese, asemenea unui vis pe care îl simți profund, dar nu îl poți pune în cuvinte.

Așadar, de-alungul istoriei psihanalizei, una din fețele cadrului a rămas stabilă, neschimbătoare, oferind forma în care poate lua naștere procesul: un cabinet, un fotoliu, un divan. O durată de 45 de minute, un preț stabilit, o regulă clară: confidențialitatea. Sunt elemente fixe, care îl protejează atât pe cel care vorbește, cât și pe cel care ascultă. Aceasta este structura, teritoriul, cadrul ca loc de desfășurare. Aici timpul este paradoxal, ședintele au o durată fixă, procesul are o durată nedefinită. Așa cum o fotografie surprinde o realitate infinită într-un cadru finit, la fel și timpul psihanalitic permite explorarea nesfârșită a psihicului în interiorul unei structuri clare. La începutul terapiei, clientul poate privi constant spre ceas, trăind timpul ca pe o restricție. Pe măsură ce procesul avansează, timpul este interiorizat, devine parte din ritmul intern al explorării, la fel cum un muzician nu mai are nevoie de metronom pentru a simți ritmul.

Și totuși, oricât de precis am încerca să definim cadrul, el nu poate fi redus la o simplă graniță. Nu îl putem delimita cu totul de proces și nu îl putem privi ca pe o margine, un înveliș sau ca pe o linie de demarcație. Relația dintre cadru și proces este una circulară, dând naștere unei a doua fațete a cadrului, creată de ceea ce se întâmplă în interiorul limitelor sale și care nu este niciodată fix. Vocea care tremură, tăcerea ce devine densă, un cuvânt care cade ca o piatră în apă și produce cercuri ce se întind dincolo de timp. Asocierea liberă, ascultarea flotantă, reveria analistului, fantezia clientului – toate acestea sunt elemente ale procesului, ceea ce se naște, ceea ce curge în interiorul limitelor. Din această perspectivă, cadrul poate fi privit ca o fereastră deschisă, o scenă nesfârșită în care se nasc lumi, unde fiecare interacțiune modelează nu doar spațiul, ci și timpul, nu doar pe celălalt, ci și pe sine. Jessica Benjamin vede cadrul nu doar ca un înveliș protector al unui mediu de conținere, ci și ca învelișul unui spațiu unde se joacă dorința de recunoaștere între două subiectivități, un loc în care analistul și clientul sunt afectați unul de celălalt. Din această perspectivă, cadrul trebuie să fie suficient de permeabil încât să permită interacțiuni reale, autentice, momente de impas și reparație, în care atât analistul cât și clientul să aibă o voce în construcția regiei. Cadrul nu funcționează doar pentru a proteja clientul ci și pentru a crea o experiență de recunoaștere reciprocă. De aceea, mai important decât ceea ce este cadrul, este poate modul în care clientul îl percepe iar asta depinde de calitatea relației cu analistul, nu doar de regulile impuse. Experiența cadrului este co-creată iar felul în care clientul îl trăiește depinde nu doar de regulile sale ci și de modul în care analistul interacționează cu această experiență. Cadrul nu este doar rama tabloului, ci și locul unde două voci învață să creeze împreună o imagine nouă, nu doar prin ceea ce este deja trasat , ci și prin ceea ce se descoperă și se creează împreună în timpul procesului. În psihanaliză, la fel ca în film, realitatea nu este impusă de cadre, ci și de ceea ce se naște în mintea privitorului. Cadrul nu este doar o limitare, ci și o promisiune, o structură care face posibilă imaginația.

Așadar, ce este cadrul cu adevărat? O limită sau un teren fertil? O barieră sau o întâlnire? Avem două fațete ale cadrului, două viziuni, poate două realități. Le putem vedea în completare sau în conflict, le putem vedea intersectându-se sau le putem vedea împingându-se una pe cealaltă spre extreme incompatibile. Dar cum pot coexista aceste viziuni fără să creeze un vid între ele? Cum pot două realități să descrie același spațiu? Poate că ele nu vin nici în completare, nici nu se opun, ci sunt pur și simplu două fațete ale aceleiași imposibilități de a surprinde ceea ce este psihanaliza cu adevărat. Pentru că psihanaliza nu este nici un film bine regizat, nici o improvizație totală. Nu este nici un bazin bine construit, nici o mare fără țărmuri. Nu este nici doar o întâlnire între doi oameni care își reglează ritmul, nici doar un proces în care realitatea este co-creată. Asta nu înseamnă că psihanaliza nu are o esență. Căci, la fel cum identitatea umană își păstrează un nucleu constant dar se schimbă în fiecare secundă, psihanaliza își conservă esența, oricât s-ar transforma. Există un filon de continuitate care traversează timpul – acea căutare a sensului, acea dorință de a înțelege dincolo de suprafață, de a explora inconștientul. Dar în același timp, psihanaliza este într-o permanentă mișcare, reinventându-se, regăsindu-se, pierzându-se uneori, doar pentru a se descoperi din nou, într-o formă pe care poate nici nu o putem anticipa astăzi. Poate că psihanaliza, asemenea omului, există tocmai în această dualitate – între ceea ce rămâne și ceea ce se schimbă. Între ceea ce știm deja și ceea ce abia urmează să fie descoperit sau creat. Poate că este ceva ce încă nu putem vedea fără ochelari 3D, ceva ce încă nu are nume, un spațiu între lumi.

Bibliografie:

ARPP. Dialoguri Psihanalitice (febr.2025). Anca Donțu, Andreea Chițu
Kohut Heinz (1977) Restaurarea sinelui. NY International Universities
Ogden Thomas H. (1989). Limita primitivă a experienței. Ed. Esf
Jessica Benjamin (1988). The Bonds of Love. The Pantheon Books
Deleuze Gilles (1985). Cinema 2: Imaginea-timp. Ed.de Minuit
https://ro.wikipedia.org/wiki/3D

Psihanaliza în lume: între tăcere și cuvânt

Despre răspunsuri, întrebări și presiunea de a ști

Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 18.15, îmi parcam mașina în rondul Kiseleff, un loc special ales pentru a-mi oferi o plimbare de zece minute pe jos, până la Seneca Anticafe, librăria unde urma să aibă loc prima întâlnire din seria „Dialoguri Psihanalitice”. Seara era tăcută si, deloc surprinzător, de caldă…A trecut mult timp de când vremea s-a adaptat la viteza lumii în care trăim, mi-am spus. Să încetăm deci să ne mai prefacem surprinși de gradele care ajung până la zece, în toiul iernii. Orașul însă fremăta domol, ca o ființă ce-și adună răsuflarea înainte de a rosti ceva important. Pașii mă duceau spre librărie, dar mintea mea rătăcea printre idei, pendulând între trecut și viitor, între tradiție și schimbare. Aveam o stare contradictorie, prinsă într-un amestec de optimism și scepticism, pe care aș numi-o, cu ezitarea lipsei de asumare, îngrijorare euforică. Mă întrebam dacă ceea ce urma să se întâmple va fi începutul unei deschideri reale sau doar o altă încercare de a păstra psihanaliza într-un echilibru precar, între profunzime și vulgarizare. Mă gândeam la Freud, la primele sale cercuri de inițiați, la felul în care psihanaliza s-a ferit mereu de expunere, dar și la inevitabila nevoie de schimbare, de adaptare la o lume care cere transparență.

Mă gândeam la dubla realitate pe care o trăiesc în cabinet, o polaritate care devine din ce în ce mai evidentă. Pe de o parte, tinerii sunt surprinzător de inteligenți, capabili să formuleze gânduri și întrebări pe care, poate eu, la vârsta lor, nici nu le-aș fi putut concepe. Există o critică recurentă, aproape reflexă, la adresa lor: „Tinerii nu mai citesc!”, „Nu mai au răbdare să asimileze cunoștințe!”, „Sunt superficiali!” – ca și cum fiecare generație anterioară ar fi fost un bastion al profunzimii și culturii absolute. Dar realitatea e mai complexă. Tinerii nu mai citesc în același fel, dar asta nu înseamnă că nu mai citesc. Informația nu mai vine doar din paginile cărților, ci dintr-un flux continuu de surse – podcasturi, interviuri, articole, documentare, conversații, experiențe colective. Sunt expuși la o gamă largă de idei și, chiar dacă uneori accesul rapid la informație le fragmentează atenția, le oferă în schimb o flexibilitate mentală extraordinară. Ei pot naviga cu ușurință printre concepte complexe, pot îmbina domenii și pot construi punți între discipline pe care generațiile anterioare le-ar fi menținut izolate. Această expunere accelerată la idei le-a adus nu doar o inteligență sporită, ci și o capacitate emoțională mai nuanțată. În dialogurile mele cu adolescenți și tineri adulți, descopăr adesea o profunzime a gândirii pe care o recunosc, poate din invidie, ca fi existând și în mine la vârsta lor, dar pe care nu aș fi putut să o pun în cuvinte atunci. Ei pot! Iar asta nu e un semn de superficialitate, ci de progres. Bineînțeles că există și reversul medaliei. Această supraexpunere la informație vine și cu un preț emoțional ridicat. Dacă înainte întrebările profunde își găseau răspuns într-un ritm mai lent, astăzi, lumea oferă răspunsuri înainte ca întrebarea să fie pe deplin formulată. Oamenii sunt inundați cu citate inspiraționale, cu teorii de dezvoltare personală, cu sfaturi despre cum să trăiești, cum să simți, cum să iubești, cum să suferi corect. Prea multe voci, prea multe perspective, prea multe adevăruri simultane. Problema nu este că oamenii caută răspunsuri, ci că sunt copleșiți de ele, fără răgazul de a le integra. Îi aud spunând: „Am citit, am ascultat, am înțeles, dar tot nu știu cine sunt. Tot nu știu ce să fac.” Și nu pentru că nu sunt inteligenți sau introspectivi, ci pentru că nu au timp să tacă, să se asculte, să lase răspunsurile să fie create și descoperite în interiorul lor. Întâlnesc în cabinet oameni bulversați, confuzi, aproape epuizați de căutările lor. Nevoia de răspunsuri, atât de umană, devine uneori copleșitoare. Să cauți un răspuns nu este semn de slăbiciune, ci de curiozitate, de dorință de a înțelege și de a trăi. Însă, când răspunsurile vin prea repede și în forme predefinite, ele nu mai sunt o călăuză, ci devin un labirint. În acest labirint, ca psihoterapeut, am câștigat, de-a lungul anilor, o ușurință tot mai mare de a mă orienta. Uneori simt un curaj și o claritate de a înainta printre meandrele proceselor terapeutice de parcă aș putea vedea dincolo de pereții labirintului. Alteori, simt oboseala. O oboseală profundă, care nu vine din efortul muncii în sine, ci din necesitatea constantă de a distinge între două nevoi diferite ale oamenilor: pe de o parte, nevoia autentică de a primi răspunsuri vii, reale, de a vedea cum simte și cum gândește o altă persoană; pe de altă parte, nevoia disperată de răspunsuri servite, deja împachetate, de certitudini care să elimine incertitudinea interioară.

Aici intervine presiunea! O presiune subtilă și constantă asupra psihanaliștilor de a menține acel echilibru fragil între autenticitate și răbdare, între a da ceva și a nu oferi totul de-a gata. Într-o lume care oferă răspunsuri instantanee, psihanaliza rezistă în mod paradoxal – refuză să dea răspunsuri prestabilite. Asta o face esențială, dar și dificilă. Psihanalistul trebuie să navigheze între două nevoi aparent opuse: să fie autentic, să răspundă real și viu, fără teama de a fi transparent în gândurile și sentimentele sale, dar și să reziste presiunii de a furniza certitudini care ar elimina efortul interior al clientului de a se descoperi și de a se crea pe sine. La evenimentul „Dialoguri Psihanalitice”, am văzut această dinamică desfășurându-se în timp real. Publicul punea întrebări cu dorința firească de a primi răspunsuri clare și directe. Colegii mei, Gabriel Cicu și Mădălina Gane, au rezistat eroic și au reușit ceva remarcabil: să nu cedeze presiunilor timp de două ore! Au creat un spațiu de reflecție, au deschis direcții, dar nu au închis sensuri. Au reușit să păstreze spațiul librăriei viu, deschis și creativ, fără a-l umple cu răspunsuri convenționale sau standardizate, cu mesaje schematice și superficiale. Au demonstrat că psihanaliza poate intra în dialog cu publicul fără a se pierde pe sine.

Aceste eforturi sunt necesare pentru ca oamenii să înțeleagă că schimbarea nu vine dintr-o revoluție zgomotoasă, ci dintr-un efect de undă. O piatră cade într-un lac liniștit și, pentru o clipă, pare că nu se întâmplă nimic. Apa își primește greutatea fără împotrivire, iar impactul este aproape imperceptibil. Dar, dacă privești cu atenție, cercurile încep să se formeze, să se lărgească, să se îndepărteze de punctul inițial. Nu mai aparțin pietrei, nu mai sunt ale ei, dar există pentru că ea a fost acolo. Se spune că între oricare două persoane de pe acest pământ există cel mult șase legături, șase pași invizibili care unesc un străin dintr-un colț îndepărtat al lumii cu noi. De aceea, cred că nu e nevoie de certitudini sau fapte grandioase pentru a schimba lumea. E nevoie doar de acel moment potrivit, în care un mesaj cade în sufletul cuiva și începe să vibreze. Poate nu vedem unde ajunge, poate nu îi știm drumul, dar unda se propagă. Acesta este poate rolul psihanalizei în spațiul public: să nu ofere răspunsuri prefabricate, să nu se predea presiunii de a livra certitudini, dar să continue să creeze unde, să inspire, să pună întrebări.

Și dacă, dintr-o sală plină, doar o singură persoană a auzit ceva ce avea nevoie să audă, ceva ce a avut sens, atunci întâlnirea, dialogul a avut succes!

Vineri, în ultima seară din Gerar, la ora 20.15, mă îndreptam spre parcarea de la rondul Kiseleff. Niciun gând, nicio stare contradictorie nu mai îmi nelinișteau mintea și sufletul. O singură întrebare reușea să arunce un petic de umbra peste optimismul meu euforic: De ce naiba oi fi parcat atât de departe? Răspunsul a venit repede, de parcă era deja acolo, pregătit: E bună o plimbare de seară…o seară surprinzător de caldă…în toiul iernii…cu atât mai bună cu cât de mâine intrăm în Făurar, cu șanse reale pentru o lume mai bună!

Gelozia, ca mască a Invidiei

„Sunt un zeu gelos!”, spune Dumnezeu în Geneza. În schimb, El poruncește: “Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tau!”, invidia fiind unul dintre cele șapte „păcate de moarte”. Așadar, gelozia și invidia au fost separate încă de la facerea lumii. Și rădăcinile semantice ale termenilor ne arată o diferențiere clară. Cuvântul gelos derivă din grecescul zelos, zelul fiind înțeles de greci ca un atașament adânc față de o persoană sau obiect. Cuvântul invidie derivă din latinescul invidere care înseamnă a-l privi pe altul cu răutate sau dușmănie. Psihologia vorbește despre gelozie ca fiind o emoție complexă care implică trei persoane. Prima simte frica de a nu o pierde pe a doua, în favoarea unei a treia persoane. Invidia este, de asemenea, o emoție complexă, însă spre deosebire de gelozie, implică doar două persoane care nu sunt neapărat, ca în cazul geloziei, angajate într-o relație de iubire. Invidia este, așadar, independentă de iubire și apare atunci când o persoană își dorește ceva ce nu are dar care este în posesia celei de-a doua persoane. Limbajul comun ignoră însă de multe ori aceste diferențe, termenul gelos fiind folosit pentru ambele emoții. Dicționarul admite de asemenea că cei doi termeni pot deveni sinonimi. Mai multe studii făcute de psihologia socială au încercat să înțeleagă confuzia dintre cele două emoții, arătând că aceasta se datorează multitudinii de situații interpersonale în care oamenii simt gelozia și invidia în același timp, fiind generate una de cealaltă. Și atunci, dacă gelozia este legată de iubire iar invidia de ură, am putea oare confunda la fel de ușor iubirea cu ura? Dacă Dumnezeu nu s-ar fi declarat gelos în timp ce interzicea invidia, oare DEX-ul ar fi admis o sinonimie și între antonimele iubire și ură? 

Cert este că în drumurile noastre spre iubire, am trăit inevitabil gelozia. Oricât ne-am dori și oricât de multe teorii idealiste ar încerca să găsească o formulă a iubirii care să nu ne chinuie deloc, a nu trăi niciodată niciun pic de teamă că am putea pierde persoana pe care o iubim, rămâne o idee nepământeană. Astfel că asociem, în mod firesc și justificat, gelozia cu iubirea iar când simțim gelozia celuilalt, simțim că avem dovada de necontestat a iubirii dintre noi. Invidia celuilalt, în schimb, este dureroasă întrucât o trăim ca pe o dovadă a ne-iubirii. Devine opusul iubirii pe măsură ce celălalt nu o poate controla, stopa, conține, lăsând-o să atingă distructivitatea. Și atunci, gelozia născută din iubire nu este oare cea mai la îndemână apărare împotriva acestei distructivități a invidiei?

Clienta mea, L.H. s-a îndrăgostit cu câteva luni înainte de sărbătorile de iarnă, situația ei demonstrând încă o dată că finalul de an ne poate vulnerabiliza atât de tare încât luminițele decorative pot dobândi puterea de a lumina limite care au reușit să stea în umbră tot restul anului. L.H. avea toate motivele să simtă că noua ei relație era una promițătoare, cu mare potențial pe termen lung. Astfel că ea și noul partener au început să își facă planuri de sărbători. Prietena cea mai bună a lui L.H. avea însă suspiciuni în privința acestei relații, suspiciuni care se dovedeau a fi nefondate și pe care și le exprima din ce în ce mai direct. L.H. descoperea o latură nouă a prietenei, care îi fusese alături la greu, în perioadele de singurătate, și încerca din răsputeri să o înțeleagă și să nu o neglijeze. A încercat să o includă în planurile ei de sărbători însă aceasta a refuzat, arătându-se în același timp, neglijată. Reușea astfel să arunce o umbră din ce în ce mai mare de suferință asupra fericirii trăite de L.H. în noua relație.

-E invidi...e geloasă! a concluzionat L.H. scuturându-se de tristețe și ridicându-și colțurile gurii în sus, într-o timidă bucurie spontană.

Am simțit nevoia ei de a se apăra de suferința produsă de prietena ei însă în același timp am simțit riscul de a-și compromite sărbătorile de iarnă. Am ales să încerc să salvez sărbătorile, lăsând-o fără apărarea geloziei.

 -Voiai să spui invidioasă și te-ai corectat..., i-am spus.

 -Da, am greșit, le mai încurc uneori. Colțurile gurii i-ai coborât însă am simțit că va face față adevărului scăpat de inconștientul ei.

 -Poate nu ai greșit, e posibil oare ca o parte din tine să o simtă pe prietena ta, invidioasă?

 -Da, dar pe ce să fie invidioasă?

 -Pe relația ta. E geloasă pe partenerul tău pentru că te pierde în favoarea lui sau e invidioasă pe tine pentru că tu ai început o relație frumoasă în timp ce ea este în continuare singură?

 -Dar ea nu vrea o relație acum, vrea să fie singură..., mi-a răspuns L.H. în timp ce colțurile gurii i s-au lăsat de tot în jos.

 -Poate nu mai vrea...poate nu mai vrea cel puțin de sărbători.

Nenăscută din iubire, poate sta invidia alături de iubire în interiorul aceleiași persoane, dacă depășește o anumită limită? Poate deveni distructivă în timp ce stă lângă iubire? Sau invidia distructivă nu poate apărea lângă iubire? Dar ce spunem despre gelozie atunci când aceasta nu poate fi controlată, nu poate fi oprită din a deveni distructivă? Ce se întâmplă cu teama izvorâtă din iubire care amenință să distrugă iubirea? Poate oare iubirea să nască o emoție și să o lase să crească până devine opusul ei? Sau de fapt acolo nu a fost iubire încă de la început? Putem vorbi despre o iubire fără imunitate la propriile slăbiciuni? Sau poate doar despre un mugure de iubire care nu a reușit să treacă de viscolul iernii? Acest mugure poate fi salvat de căldura neîntârziată a soarelui de primăvară sau vorbim despre un mugure care a putrezit sub zăpadă? Poate știința cu ajutorul celor mai moderne tehnici să extragă adn-ul iubirii din acest mugure oprit din evoluție și să-l cloneze pentru a-i da o nouă șansă la dezvoltare?

 Articolul nu își propune să răspundă la aceste întrebări întrucât nu își propune să găsească o definiție a iubirii. Fiecare persoană, fiecare client din cabinetul de psihoterapie psihanalitică, își va găsi propria definiție pe măsură ce se cunoaște, se descoperă și se creează pe sine. Aceste întrebări devin inevitabile în procesul de cunoaștere de sine și de cunoaștere a iubirii. Articolul își propune, în schimb, să reamintească faptul că, invidia și gelozia, chiar dacă au fost separate pentru a fi înțelese, au plecat din același loc și din același timp. Poate nu din același mugure, dar cu siguranță din doi muguri gemeni, lipiți unul de celălalt. Limbajul psihanalitic ne ajută în acest sens căci invidia și gelozia nu sunt trăite neapărat în relație cu alte persoane, ci în relație cu alte “obiecte”, „obiectele” fiind atât persoane, cât și orice altceva, lucruri, fenomene, trăiri. Copilul mic, în procesul său de separare și diferențiere de mamă, va simți gelozie pe celelalte obiecte ale dorinței mamei, printre acestea fiind nu doar persoane dar și lucruri care suscită interesul, atenția și plăcerea mamei, cum ar fi jobul sau o carte. Copilul va simți frica de a nu-și pierde mama de care are atâta nevoie și va deveni gelos pe carte, de exemplu, pentru că aceasta are atenția și interesul mamei. Va deveni totodată invidios pe carte pentru că are calități care o atrag pe mamă. Atât în cazul geloziei cât și în cazul invidiei sunt implicate doar două persoane. Vorbim totuși despre trei obiecte: copilul, mama și cartea. Copilul va simți legătura dintre gelozia și invidia lui pe carte și va simți că le poate rezolva pe amândouă în același mod: obținând calitățile cărții și atrăgându-i mamei atenția pe care simte că a pierdut-o în favoarea cărții. Dacă nu poate obține calitățile cărții, va încerca poate cealaltă variantă, aceea de a-și diminua gelozia și invidia pe carte și de a încerca să o iubească, la fel cum face și mama. Va sta lângă mama și va citi și el și astfel vor fi împreună toți trei în același timp. O situație win-win, toată lumea câștigă, nimeni nu pierde. Copilul va lua o carte și se va așeza lânga mama lui. Va descoperi că el nu știe, că nu poate să citească. Dacă nici mama, nici “cartea” nu-l văd, nu-i înțeleg suferința, copilul va reveni la varianta invidiei dar de data aceasta, invidia nu va mai fi legată doar de calitățile cărții, ci și de putința mamei de a citi, pe care el nu o are. Va descoperi cum calitățile cărții sunt strâns legate de anumite caracteristici ale mamei, mama și cartea fiind legate printr-o relație intersubiectivă. La un capăt sunt calitățile cărții, la celălalt capăt sunt calitățile mamei, acestea oglindindu-se reciproc, fiecare fiind reflexia celeilalte. Invidia pe calitățile cărții se va confunda cu invidia pe calitățile mamei, toate acestea amestecându-se la rândul lor cu gelozia inițială. Dacă copilul se va simți copleșit de acest amalgam de trăiri amestecate, negăsind nicio cale de rezolvare, de calmare, pentru că nu este ajutat în acest sens nici de mamă, nici de „carte”, gelozia și invidia vor continua să se dezvolte devenind distructive. Una din variantele posibile este ca invidia să rămână tăcută, copilul renunțând la a mai încerca să obțină calitățile mamei și/sau ale cărții în timp ce gelozia s-ar putea face auzită uneori prin comportamente excesive de posesivitate asupra mamei sau/și asupra cărții. Acest copil, devenit adult, ar putea crea persoanelor față de care își manifestă gelozia, iluzia iubirii ce le-o poartă, în timp ce el, în realitatea lui interioară, trăiește în avans frica imensă de pierdere a unui obiect față de care iubirea nici nu a apucat să depășească stadiul de sămânță.

 În concluzie, atât gelozia care este născută din iubire cât și invidia care nu este născută din iubire, pot exista alături de iubire atâta timp cât sunt benigne, cât pot fi conținute, cât pot fi controlabile de către iubire. În această situație, ele sunt două emoții complexe care pot fi percepute, trăite separat, diferențiate una de cealaltă pentru a putea fi controlate. Dacă una dintre ele devine malignă, o trage și pe cealaltă după ea. Astfel, gelozia și invidia se vor confundă una cu cealaltă, fiecare ascunzându-se în spatele celeilalte, fiecare purtând masca celeilalte, devenind un tot distrugător al iubirii. Poate iubirea supraviețui? Poate iubirea fi salvată? Dacă răspunsul pare imposibil, s-ar putea să fie ascuns sub multe alte întrebări.

 L.H. a avut răbdarea și tăria de a da la o parte întrebare cu întrebare și de a-și dezveli astfel adevărurile. A văzut gelozia și invidia confundându-se una cu cealaltă deasupra granițelor pe care le împart, pentru ca apoi să le poată vedea separat și să le poată diferenția. A avut astfel, pentru prima oară în viața ei, Sărbători Fericite!